Save Me

Chapter 41

*Yoongi*

Mă trezesc în toiul nopții cu gatul uscat. Răcoarea din jurul meu mă sperie și mă face sa mă gândesc cu groaza la faptul ca Byeol omoară pe cineva chiar acum.
Din coltul camerei se aud suspine.Suspicios, mă ridic și aprind lampa privind cu greu și chinuindu-ma sa îmi obișnuiesc ochii cu lumina puternica.
-Byeol...ar trebui sa dormi.Este 3 dimineața.
Vru sa spună ceva, însă se opri și înghiți în sec.
-Vei avea vreodată puterea sa vorbești cu mine?întreb.
Privirea ei mă țintuia cu o intensitate cum nu mi-a mai fost dat sa văd vreodată. Albul ochilor era nefiresc de mare, iar irisul devenise un punct minuscul.Auzisem expresia "a fulgera cu privirea" pentru a descrie o cautătură urâtă, furioasă.Cam așa ceva simțeam în acel moment, o furie cum rar ți-e dat sa întâlnești într-o viața de om.
Nu se citea nici un strop de emoție ori compasiune în acei ochi.Erau ferestre prin care o ființă nepământeană privea în lumea oamenilor și mă zbăteam din răsputeri sa scap de greutatea care mă trăgea în străfundurile întunericului necuprins.

Apoi mi-am dat seama.Ochii reci și duri sunt doar o masca ce ascund un suflet de copil.Ochi care au vrut cândva iubire. Dar acum, este tristețe în ochii ei.Nu mai zâmbește așa des, e o persoana diferita acum.
De câte ori a mințit ca e bine?De câte ori a ras cu lacrimi în ochi?Acei ochi goi, expresia rece, toate doar de fațada.

M-am uitat la ea, încercând sa îi simt durerea.

-Raul nu moare.Nu moare niciodată. Ia doar o noua față, un nume nou.Pentru ca am fost atinsa de el o data, asta nu înseamnă ca devin imuna și nu mai pot fi rănită niciodată.Fulgerul poate lovi de doua ori.
A rostit toate astea printr-o singura gura de aer, atât de speriata.
-Nu conteaza cât de grijulii suntem, răul știe unde locuim.Stie cum sa ne găsească, spuse Byeol.
O picătură de sudoare îi aluneca pe frunte.
-Și îl simt acum. Apropiindu-se.

Nu mi-am dat seama ce a vrut sa spună.Nu, până și-a săltat capul și s-a uitat fix în ochii mei.
-Yoongi, eu sunt răul!

Niște silabe brutale care căpătaseră forța unei lovituri fizice.

*Autorul povestește*

Se uita la ea, simțindu-se furios din cauza suferinței ei.Pentru ca domnul Song îi sfâșiase sufletul. Ar fi vrut sa știe cum fusese înainte de toate astea.Mai afectuoasa, mai prietenoasa? Sau fusese întotdeauna la fel de rece, precum o floare prinsa intr-un cub de gheața?

-Ce s-a întâmplat de fapt?
-Mi se pare ca a trecut atât de mult timp de atunci, relua ea.Destul cât sa uit.Dar, de fapt, timpul ăsta nu a însemnat nimic. Nimic. Tatăl meu adoptiv a încercat sa mă înțeleagă, dar el era militar.Nu accepta slăbiciunea. Întotdeauna a considerat problema mea ca o rana de război, ceva care se vindeca, după care poți să îți vezi în continuare de viața. Mi-a spus să mă maturizez și sa trec peste. Rase și dădu din cap. Sa trec peste. Pare așa ușor. După o vreme, nu am mai vorbit cu el fiindcă știam cât de dezgustat e de problema asta a mea.Apoi, am mai crescut. Mi-a luat doi ani sa mă pot controla. Sa trăiesc o viață cât de cât normala fără sa mă tem ca oricând pot face ceva regretabil, apoi pot rade incontrolabil. După acești doi ani...Îmi recuperasem viața.

Se freca la ochi cu putere, furioasa ca nu își poate opri lacrimile.
Șopti:
-Iar acum am pierdut-o din nou.
Tremura, straduindu-se sa nu plângă, cu mâinile încrucișate, cu degetele înfipte în carne, luptandu-se sa își păstreze controlul.

"Cat de puțin știm cu adevărat despre inimile oamenilor" gândi Yoongi.
Se uita la ea cu mila, facand-o pe Byeol sa se încrunte. Nu putea tolera mila.
Acel accident minor fu pentru ea picătura care umplu paharul. Imediat, se ridica, se apleca peste birou cu pumnii strânși, cu încheieturile sprijinite de suprafața de lemn. Se străduia sa nu plângă, sa nu se prăbușească în fața lui, dar era înfrântă. O văzu trăgând aer în piept. O văzu tresărind, chinuindu-se sa înăbușe suspinele.