Save Me

Chapter 7

Stăteam deja de jumătate de oră pe canapea.Imi amorțise fundul și eram atât de uda,încât tricoul devenise mulat,lipindu-se de piept și de burtă.Uram asta.
M-am ridicat de pe bancă și mi-am stors părul și tricoul.M-am uitat la ceas,17:14 .
-Ai pierdut aproape toată ziua afară,Byeol.
Aveam prostul obicei de a vorbi singură.Nu mă deranja,dar lumea care trecea grăbită pe stradă mă privea ciudat.
Mi-am bagat mâinile în buzunarele largi ale blugilor și am plecat cu pași lenți spre casă,rugandu-ma ca ai mei sa fie plecați și să nu trebuiască să le dau vreo explicație.

*YoonGi*

Stau pe scaunul incomod din cafenea de când a plecat Byeol.Inca nu pot sa înțeleg ce a vrut să îmi transmită,de ce plângea,de ce și-a făcut rău singură.Fata asta îmi stârnește interesul.De când am văzut-o prima oară în sala de instrumente muzicale cântând la chitară,de când am dat peste ea,de când i-am ascultat piesa,care mi s-a părut genială.Culoarea parului ei,a ochilor.Fata asta e diferită.
"Salvează-mă",ce a vrut să spună?
Oare are probleme in familie, acasă?
Sa nu mai aduc aminte faptul că avea taieturi pe mâna.De ce ar face asta?
Doar o persoană cu probleme la mansardă ar face asa ceva.
Imi scutur ușor capul,apoi părăsesc cafeneaua,cu gândul să merg acasă și să dorm.Nu am mai dormit de 2 zile.E ceva.

*Byeol*

-Aisss!De ce e așa frig?E iulie!AR TREBUI SĂ FIE SOARE!Îmi strângeam atât de tare umerii,încât aveam impresia că o sa îmi las vânătăi.
Deși tremuram din toate încheieturile,nu mă grăbeam sa ajung acasă.Chiar din contră,mergeam atât de încet,încât și un melc m-ar fi întrecut.
-Blestemata sa fie viața!Uhhh,e frigggg! spun și mă uit cu atenție la mâinile care deveneau vineții din cauza vântului.
Bineînțeles că nu am putut sa trec cu vederea tăieturile de pe mână.Erau atât de evidente,iar eu nu aveam nici măcar un hanorac sau ceva.
Prin minte,îmi trece un gând înfiorător.
-Daca mă vor duce în ospiciu? Dacă mama nu mă va mai ierta după asta?
Iar îmi vine să plâng.Nu mai vreau să plâng!Nu!
-Hei!De ce plângi?ma întreabă o voce cunoscută.
-Te interesează?Spun scrâșnind din dinți.
-Sincer,da.Ma interesează.
-Nu pot vorbi chiar acum despre asta.Stiu că vrei sa fii amabil.Dar nu vreau să o faci din milă,spun și las o lacrimă să îmi cutreiere obrazul.
-Dar nu o fac din milă.
-Scuteste-ma!spun și o iau înainte.

Am început să măresc pasul,fiind conștientă că mă urmărea.
-Ce vrei de la mine?De ce mă urmărești?
-Nu te urmăresc, merg spre casă,spune el pe un ton calm.
-A,serios?spun pe un ton ironic.
-Da,răspunde el pe un ton la fel de calm,care mă scoate din sărite.

Iar gânduri negre.Iar îmi vine sa plâng.Îmi musc atât de tare buza,încât îmi dau sângele.Nu vreau sa par slabă în fața lui.Nu vreau sa par slabă în fața nimănui.
-Hei... serios acum,de ce plângi?
-De unde știi că plâng?Sunt la un metru in fata ta.
-Pur și simplu simt.Nu îmi place să văd oamenii plângând.
-Nu te mai preface că îți pasă!Habar nu ai!Nu stii nimic despre mine!Îmi știi doar numele!spun eu pe cel mai rece ton posibil.

Mai am cinci minute până acasă.Perfect!Nu am nici o bluza pe mine.Nimic care să îmi acopere mâinile.
-YoonGi,ai un hanorac?Sau măcar o bluza.Jur că ți-o dau înapoi.Am nevoie de ea doar până intru in casă.
Eram total stânjenita de situație.Doar ce mă certasem cu el și acum îi cer o bluză.Penibil!
-Da,am,spune el apoi îmi dă hanoracul de deasupra bluzei.
-Multumesc mult!Ti-l aduc imediat!spun și fug in casă.
Urc scările in grabă,fara a saluta pe nimeni,apoi îmi dau hanoracul lui jos și îmi pun o bluza de trening neagra pe mine.
Cobor la fel de repede scările,apoi deschid ușa și fug in strada pentru a ii înapoia hanoracul.
-YoonGi! Poftim!Mersi mult!Spun și îi înmânez hanoracul.
-Nu mai am nevoie de el.Pastreaza-l!
-Pai și tu te duci așa acasă?Nu o să îți fie frig?Spun eu pe un ton mirat.
-Ba da.Dar vreau sa păstrezi hanoracul.Cadou de la mine,spune el și da sa plece.
-Stai!Spun eu și îl prind de mână.Ia asta!Cadou de la mine,spun și ii dau bluza mea de trening.Așa vom fi chit.Plus că bluza mea e de băieți,deci o poți purta.

Ii fac cu mâna și fug in casă,trântind ușa în urma mea.
Bineînțeles ca a trebuit să asist la seriile de întrebări de tipul "unde ai fost", "de ce ai întârziat atât","de ce ești uda " și tot felul.
Am răspuns scurt la toate,apoi am urcat scările intr-un ritm alert și am intrat în camera încuind ușa în urma mea.
Am intrat în baie și mi-am făcut un duș,apoi mi-am pus pe mâna o fașă elastică,un tricou albastru închis,pantaloni scurți roșii și  hanoracul lui Suga.Mirosea așa bine,pe deasupra mai era și negru.Adica cum sa nu il iubești?

Am coborât în bucătărie să mănânc ceva.Nu am mâncat toată ziua.Am găsit niște pizza așa că nu am mai gătit.Mi-am făcut o cafea tare și m-am dus înapoi în camera.Haneul era plecată la o prietenă așa că aveam timp pentru mine.

Am luat laptopul și am pus o melodie la întâmplare,apoi am luat chitara,o foaie și un pix.Asa mă descărcam.Compuneam versuri aproape zilnic înainte,apoi le puneam cap la cap și vedeam ce iese.Uneori chiar pierdeam nopțile ,in încercarea de a face un cântec strălucit.Acum,de când mă pregătesc de audiție,nu am mai cumpus.Mai am aproximativ o săptămână să mă pregătesc.Am exersat foarte mult și eu,cât și Haneul.Nu prea îmi doresc să intru,dar o fac pentru ai mei.
Nu că nu mi-ar plăcea,dar e foarte greu sa fii mereu la punct cu programul,dietele,orele de canto și de chitară,pian,vioara,tobe,plus dans.Nici nu vreau să mă gândesc cum o să fie.
Deja mă trec fiorii.

Am început să înșir niste cuvinte la întâmplare pe foaie,fără un sens anume.Era trecut de miezul nopții,iar eu încă stăteam cu pixul in mâna și chitara în brațe,meditând asupra tot ce s-a întâmplat astăzi.

Nici nu știu când s-a făcut dimineață.Cert este că am stat in aceeași poziție toată noaptea, scoțând cele mai bune versuri ever.
Am băut aproape 5 cafele,dar nu regret.
Surprinzător,astăzi era soare,așa că am decis sa ies in parc.
Mi-am luat o pereche de blugi scurți,un tricou gri,fasa la mâna și  mi-am prins parul intr-un coc lejer.
Haneul venise acasă,așa că am decis sa o întreb dacă vrea sa vină.
Normal că a decis sa mergem sa repetăm.Se putea altfel?
Nu am mai obiectat,ci doar am luat rucsacul in spate și 2 energizante,apoi am urcat în mașină.

Am dansat aproape jumătate de zi,urmând să cântăm acasă,deoarece aveam și acolo toată aparatura necesară.
O parte din mine dorea să îl vadă,deși nu il suportam mai deloc.Voiam sa fie pe aceeași bancă, zâmbindu-mi și facandu-mi cu mâna.
Dar nu era.Am oftat adânc și am urcat în mașină,trântind portiera in urma mea.

Boon.Capitolul asta e gata.O sa mai postez când îmi vine inspirația.