*Suga*
Mă trezesc buimac și speriat,simțind răceala ce mă înconjoară.Ma ridic în fund și încerc să îmi calmez pulsul mult prea rapid.
-Byeol...? șoptesc cu reținere in glas.
Îmi trec nervos mâna prin păr și ma ridic din pat aruncând in neant o privire pe geam.Este 4 dimineața,iar Byeol lipsește de acasă.
Bătăile inimii deveneau din ce in ce mai rapide,le puteam auzi.Prin minte îmi trece un singur gând ~e bipolară~.
Mă așez pe scaunul de la birou,și din lumina lunii ce se reflecta prin fereastră,găsesc o foaie.O ridic,iar cu ajutorul blițului de la telefon,luminez înspre hârtia mâzgălită cu pix negru.
"Mă duc să mă plimb cu Taehyung.Nu îți face griji,sunt bine,° Byeol °."
Ușor incep sa scap de stres și frica,dar simt cum un sentiment de gelozie îmi invadează mintea.
-Aisss!Poate sunt intr-un bar,morți de beți sărutându-se!Nu pot lăsa una ca asta să se întâmple!tip și ies val- vârtej din camera, pășind apăsat pe podea.
Iau din mers cheile de pe masa și ies din casă,alergând spre mașină.
Conduc sacadat,fara sa respect vreo regula de circulație,până la locul preferat al lui Taehyung.Sunt sigur că acolo s-au dus.
Cinci minute mă despart de acel loc blestemat,in care ei ar putea face atât de multe.
Mă rog ca timpul să treacă,strângând violent volanul în mâna.
Când în sfârșit drumul se scurtează ies din mașină și îi văd pe cei doi discutând.
Byeol stătea la o distanta destul de considerabilă fata de Taehyung,care o asculta atent.Nu m-am putut abține să nu ascult măcar puțin din conversația lor.
-Si cum îți spuneam acum ceva vreme,eu sunt adoptată.Nu știu dacă măcar încerci să înțelegi sentimentul asta oribil,când simți că ești singur pe lume,fara apărare.Adica,acum,va am pe voi,dar înainte,eram intr-un fel singură.Stateam și plângeam nopți la rând, gândidu-ma la mama,pe care o adoram.O iubeam atât de mult,adică cum sa nu îți iubești propria mamă?Mă gândeam la tata,care nu a trădat vreun sentiment atunci când m-a adus în fața orfelinatului.Nu îmi amintesc sa îmi fi spus vreodată că mă iubește.Iar când mi s-a dat o a doua șansă,am profitat de ea.Am mers la psiholog,am incercat sa fiu acceptată intr-o școală normală,un liceu bun,iar acum am ajuns aici.In punctul în care sunt fericită,cu noua mea familie,cu Suga,cu tine și cu ceilalți băieți.Va iubesc mult.
Dar totuși,am sentimentul ăla de fericire tristă.As plânge non-stop,aruncând priviri in spate,la trecut.
Pentru că vine o zi în viața unui om,a fiecăruia dintre noi,in care pur și simplu lacrimile se epuizeaza.Reflexia din oglinda îți arată tot ceea ce nu ai vrut sa devii vreodată,iar țelurile tale sunt atât de vag conturate,încât tu stai și încerci să îți dai seama daca intr-adevar ai vrut sa fii in locul acela.
Exact așa sunt eu acum.M-am saturat peste cap de mine și de fata mea,de sentimentele mele,de tot ceea ce reprezint.Si uneori îmi vine să strig "Mami... ajută-ma te rog..Fetița ta nu mai rezistă.",dar apoi îmi amintesc că mama mea e de mult plecată,spune ea privind stelele.
-Si nu îți e dor de ei?întreabă Tae,cu o urma de regret in glas.
-Nu cred că mi-e dor de cineva.Sa îți fie dor înseamă sa ai încredere că se va întoarce.Iar eu nu mai am,răspunde Byeol sec.Unii oameni nu merita sa fie nici macar o amintire.Dar ei au rămas permanent în viața mea,adânc în inima și în suflet.
-Dar acum o sa fie bine,o sa vezi!zice V plin de speranță.
-Imi spun că o sa fie bine de ceva timp.Dar degeaba razi cu ochii plini de lacrimi,când ultima speranță din inima s-a stins.Si mi-e rău de-atata bine,și iar râd plângând.
-Cu timpul o să treacă,te asigur.
-Babo,timpul nu vindeca rănile.Doar te învață să trăiești cu durere in suflet.Pot sa jur că plângeam.Eu de ce nu am știut că Byeol e adoptată?Aveam nervii întinși la maximum,dar totuși nu puteam să fiu supărat pe ea.Nu e vina ei.
-Uh,aici erați,spun și alerg spre ei,părând "obosit".V-am căutat peste tot.
-Suga!spune Byeol și aleargă spre mine, sărindu-mi in brațe.Ai plâns...?întreabă.
-Ceee...?Nu!Doar că..am alergat și am transpirat,încerc eu sa o scot la capăt.
-Mergem?întreabă Taehyung, punandu-si mâinile după umerii mei.
-Da...spun și o apuc pe Byeol de mână, trăgând-o spre mașină.*Byeol*
Secvențe din trecut cu tata care mă trăgea spre mașină mi se derulează prin minte.
Mă opun,fixând picioarele în pământ,simțind lacrimile cum mi se preling pe obraji.
-S-a întâmplat ceva?întreabă Yoongi.
-Hyung!Byeol plânge!spune Taehyung și se apropie periculos de mult de fata mea.
-BYEOL!spune Suga și ma scutură,dar degeaba,căci eram pierduta in amintirile fetiței ăleia mici,fara ajutor.
Am inceput sa plâng și mai tare,căzând pe asfaltul rece,acoperindu-mi fata cu palmele.
-Nu vreau la psiholog!șoptesc și îmi aduc genunchii la piept.
-Nu te duce nimeni la psiholog!spune Taehyung și mă ia în brațe,astfel ajutandu-l pe Suga sa intre în mașină și sa conducă.
Am stat lipita de pieptul lui Tae tot drumul, suspinând aproape din 10 in zece secunde.Odată ajunși acasă Suga închide mașina și mă ia în brațe.Taehyung îmi mângâie obrazul și îmi spune noapte bună,iar Yoongi mă duce până în cameră.
-Imi pare rău,nu am știut că îți voi face rău,spune acesta și se apropie de mine.
-Stiu că nu ai vrut.Îmi prinde fata între palme,și ma sărută apăsat, lipindu-mă de ușa.Continua să își cutreiere mâinile peste corpul meu,gadilandu-ma cu vârfurile degetelor.
Când vede că nu mai particip activ la sărut mă musca de buză,scoțând un geamăt din partea mea.Se desprinde din sărut și de uita la mine zâmbind cu subînțeles.Ii sar în brațe punandu-mi picioarele in jurul taliei lui,începând să îl sărut.Acesta se îndreaptă spre pat, lasandu-ma ușor jos.Incepe să mă sarute pe gat,coborând până la clavicula.Ii ridic ușor bărbia făcând contact vizual cu el.Se apropie rapid de mine, capturându-mi buzele într-un alt sarut,până rămâne fără aer.Atunci mă întorc pe o parte și ies de sub el, lăsându-l cu buza umflata.
-Noapte bună,Yoongi.
-Mhm,spune și se întoarce cu spatele la mine.
-Te-ai supălat?îl intreb si îl iau in brațe pe la spate.
-Ha-ha! bucura-te acum,dar peste câteva ore nu mai scapi!spune și se întoarce cu fața spre mine, sărutându-ma pe frunte.
-Te iubesc, Yoongi.
CITEȘTI
Save Me
FanfictionViața este oribilă.Lumea e oribilă.Sau cel puțin așa credea Song Hee Byeol,o fata care suferea de bipolaritate. Avea 7 ani când a descoperit aceasta boală psihică.Familia ei,s-a temut atât de tare de ceea ce ar putea să facă,încât a părăsit-o intr-u...