ᴀ ɴᴇᴡ ʟɪғᴇ // ᴄʀᴇᴇᴘʏᴘᴀsᴛᴀ

Capitolul 27

Au trecut zilele şi m-am obişnuit cu ideea că marele Slenderman e tatăl meu. Nu ştiu cum s-a întâmplat asta, dar m-am apropiat de toţi mult mai mult. Parcă nici Ben nu mă mai enervează atât de tare. Nu mai face aşa des glume şi farse de-alea proaste şi nu mai e aşa enervant. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.

Stau tolănită în pat şi citesc. E sâmbătă dimineaţa. Am fost destul de matinală azi. Când m-am trezit toată lumea dormea, aşa că nu prea aveam ce face. Înainte citeam destul de mult, dar de când m-am mutat aici nu prea am mai făcut-o, nu ştiu de ce. Dintr-odată simt că-mi chiorăie maţele şi merg în bucătărie să-nfulec ceva. Mă ridic cu greu din pat şi-mi caut disperată papucii prin cameră. După nu ştiu cât timp îi găsesc sub pat.

Intru în bucătărie şi îmi scot din dulap o farfurie şi două felii de pâine. Din frigider scot untul, şunca, salata şi un castravete. Îmi iau şi două roşii şi le spăl. Îmi fac sandvişul şi-l mănânc încet, savurându-l.

Încet-încet se trezesc cu toţii.

-Avem treabă, zice E. Jack venind spre mine.

-Ok. Îmi găsesc eu ceva de făcut, nu vă faceţi griji.

-Noi doi avem treabă, tu şi cu mine.

-Serios? Ce treabă?

-O să vezi. Acum du-te şi schimbă-te.

-Ok...Dar mai durează un pic.

-Repede.

Mă ridic de pe scaun şi fug la mine în cameră. Îmi iau din dulap două prosoape, unul de corp şi unul de cap şi merg repede la baie. Dau drumul la apă caldă şi mă spăl pe dinţi.

După vreo cincisprezece minute ies din baie. Intru în camera mea şi mă îmbrac destul de simplu, o pereche de blugi albatri şi un tricou cu imprimeu.

E. Jack mă aşteaptă pe canapeaua de la parter super plictisit.

-Era şi timpul. Ce ţi-a luat atât?

-A trebuit să mă spăl pe cap, râspund râzând, iar el îşi dă ochii peste cap.

Ieşim din casă şi mă iau după Jack neştiind unde mergem.

-Dar totuşi, unde mergem?

-Undeva unde sigur o să-ţi placă, îmi răspunde acesta.

Mai mergem ceva timp până se aud nişte voci. Ne oprim. Deci asta voia să facem, hm? Un grup de adolescenti, trei fete şi doi băieţi se plimbă fericiţi, fără nicio grijă, făcând glume şi râzând. Nici nu ştiu ce îi aşteaptă. Mergem încet la o distanţă cam de vreo cinci metri în spatele lor. Mărim viteza.

-Aţi auzit şi voi? zice o fată cu o voce piţigăiată.

-Ce? întreabă unul dintre băieţi.

-Parcă ne urmăreşte cineva.

-Ţi se pare doar, îi răspunde celălalt.

-Probabil.

Când ajungem chiar în spatele lor îl prind pe unul dintre băieţi de gât şi i-l tai. Toţi s-au panicat. Tipa cu vocea super enervantă plânge ca o descreierată. Mă duc la ea şi îi aplic acelaşi tratament ca iubitului ei, cel mai probabil, dar înainte îi tai limba. Mascatul se ocupă de celelalte două fete lăsându-mi-l mie pe celălalt tip. Fac acelaşi lucru, dar îl înjunghii şi în inimă.

-Cred că m-am spălat degeaba pe cap, râd eu şi mi se alătură şi Jack.

-Bun, hai să continuăm.

Plecăm lăsând trupurile neînsufleţite unul peste celălalt. De când n-am mai vânat. Chiar aveam nevoie de asta.

Mergem prin pădure în linişte, doar paşii noştri auzindu-se. Aerul rece de ianuarie mă face puţin să tremur, dar Jack mă cuprinde într-o îmbrăţişare şi corpul mi se încălzeşte.

-Mulţumesc, Jack.

Imediat zărim un cuplu speriat. Bineînţeles că ne îndreptăm spre cei doi încet.

-V-aţi pierdut cumva? îi întreb când ajungem în spatele lor şi se întorc speriaţi.

-D-da. Ne puteţi ajuta să ieşim de aici, vă rugăm?

-Desigur, le răspund eu super drăguţ.

Îi conducem spre- ei bine, nici eu nu ştiu-. La un moment dat eu cu Jack ne oprim brusc şi ne întoarcem spre ei şi îi atacăm.

Peste ceva timp de mers şatenul se opreşte.

-De ce ne-am oprit? îl întreb medumerită.

-Uite! îmi face semn către un copil care stă cu genunchii la piept lipit de un copac.

-Jack, stai! N-nu pot face asta...E u-un copil.

-Vorbeşti serios?

Îmi bag cuţitul în buzunarul hanoracului şi mă îndrept spre băieţelul care plângea. Mă las pe vine în faţa lui şi îi ating mâna micuţă. Acesta se sperie, dar îl liniştesc.

-Hei, ce s-a întâmplat cu tine?

Copilul nu îmi răspunde, însă mi-am dat seama că nu s-a pierdut, ci a fost abandonat. Ce fel de om poţi fi să faci aşa ceva?

-Nu ai casă, nu-i aşa? El dă afirmativ din cap. Atunci vrei să locuieşti cu mine?

-Brit, spune Jack.

-Nu pot să-l las aici, ok? Nu pot lăsa un copil în mijlocul pădurii să moară, nu mă lasă inima, îi spun cu lacrimi în ochi. Dă înţelegător din cap.

Băieţelul mă prinde de degetul arătător şi se uită pentru prima dată la mine.

-Mă primeşti la tine acasă? mă întreabă el.

-Sigur.

Eu îl ţin de o mână, iar Jack de cealaltă. S-a oprit din plâns, iar acum ne ţine foarte strâns, probabil ca să nu-l lăsăm.

-Cum te cheamă, micuţule? îl întreabă şatenul.

-Jay.

-Ei bine Jay, mă bucur că te-am întâlnit.

La auzul acestor cuvinte îmi sare în brate şi mă strânge cât poate el de tare.

Jumătate de drum l-am ţinut eu în braţe, dar când n-am mai putut s-a oferit Jack să-l ţină.

-Ştii, mă bucur că am făcut asta. 

După nu ştiu cât timp de mers am ajuns acasă. Suntem obosiţi şi înfriguraţi. A mai început şi să ningă şi nu prea ne-a ajutat lucrul ăsta.

Deschid uşa şi-l las pe Jack să intre primul, dar îmi spune să o fac eu prima. Fac cum îmi spune şi intru în casă. Înaintăm pe holul micuţ şi ajungem în dreptul livingului.

-LA MULŢI ANI, BRITNEY!