Infractorul

Capitolul 30

  Jade aștepta în tăcere pe holul spitalului, ca prietena ei Dede, să-i aducă aducă biletele de ieșire din spital. Mona, ființa apropiată sufletului ei, o acompania, deși prezența ei era inutilă în acel moment. Chiar dacă nu-și exterioriza emoțiile, Jade simțea nevoia să rămână singură și să plângă. Prietena ei o vedea tristă, cu ochii pironiți într-un loc neimportant și cu lacrimile stând să curgă, părul ei arămiu își mai pierduse parcă din strălucire și nu mai era dornică să socializeze cu nimeni din jur. Mona nu era sigură că depresia o ajuta să-și țină promisiunea de a-l îngriji pe Ruben, dar nici nu-i spuse nimic lui Jade. Decât singură și fără sprijin, mai bine cu el. Așa în starea fiecăruia demnă de plâns și de milă, Mona era sigură că amândoi aveau nevoie unul de altul și spera ca prietenia lor să dureze o veșnicie, chiar și după refacerea lui Ruben.

— Te las o clipă singurică, îi spuse lui Jade. Mă duc să văd ce face Dede de numai vine o dată cu biletele alea...

  Confirmarea nu sosea, de parcă nici nu o auzise și apăsând-o ușor pe umăr, se depărtă.

  Jade își luase angajamentul că va avea grijă de Ruben, acum că se gândea mai bine nu era sigură că se va descurca, dar era sigură ca va face tot ce-i va sta în putință. Nu era o promisiune făcută cuiva, nu era o datorie și nici milă. Involuntar, Ruben și ai lui devenise familia ei. Acum că două persoane dragi ieșiseră din viața ei, el rămăsese singura ei familie. Și astfel decise cu luciditate că Ruben va sta la ea până va fi pe propriile picioare. Atunci va decide singur ce va face mai departe.

Din capătul holului, se auzeau țipete și sunete de pași grăbiți. O asistentă fugise pe lângă Jade, speriată și chemă un doctor. Ruben o luase razna și arunca cu tot ce-i venea la mână în oricine intra. Când se întorcea cu doctorul, Jade o întrebă pe asistentă de ce reacționează așa.

— Spune că nu vrea să fie atins, nu vrea să meargă nicăieri și vrea să moară...

Acest gând o îngrozea pe Jade. Asistenta era deja departe, dar tânăra porni în urma acesteia, sperând că vorba ei dulce îl va îmbuna în vreun fel pe Ruben. Când ajunsese în urma lor, doctorul îl imobilizase cu forța pe bărbatul care împotrivea și asistenta pregătea un sedativ. Parcă i se rupea inima când îl văzu în acea stare de agonie și strigă la doctor să-l lase în pace, moment în care și asistenta se opri. Ruben se liniștise brusc când o văzuse și o auzise pe Jade.

— Lăsați-l vă rog, dați-mi voie să rămân puțin cu el și nu va fi nevoie să-l drogați.

— Să-l drogăm? E un...

— Vă rog, doctore...care e diferența? Lasați-ne o clipă!

  Doctorul și asistenta lui ieșiseră din salon privind-o pe Jade cu nedumerire, dar nu reacționară cu nimic împotriva rugăminții ei. Pur și simplu se evaporară cu nepăsare, lăsându-i singuri. Jade închise ușa în tăcere, după care se întorse spre Ruben. El era rezemat pe pat, care fusese ridicat să poată sta aproape în șezut. Plângea ca un copil cu fața în palme ceea ce îi înmuiase inima împietrită de durere a lui Jade. Se așeză lângă el pe pat, dorind să-l consoleze, dar îi era teamă de respingere, teamă de a nu o acuza pe ea de cele întâmplate. Surprinzător, își dăduse mânile din fața ochilor și o privea pe Jade cu fața umedă de lacrimi și plină de durere, direct în ochi.

— Vreau să mor, nu vreau să plec nicăieri decât sus în cer, lângă Manu și Rosa mea. Vreau să mă duc și eu lângă ei. Am vrut să mă vindec ca să o iubesc pe Rosa așa cum merită și să o iau de soție, dar și să-mi îndeplinesc datoria față de fratele meu. Făceam asta pentru ei..acum de ce să mai trăiesc? Spune-mi, Jade...tu știi cum e? Știi cu e să te doară atât de tare?

— Crede-mă că știu...răspunse plângând. Înainte să-l cunosc pe Manu, eram singură pe lume. Bunicii care m-au crescut și pe care i-am iubit cel mai mult, au părăsit lumea noastră, părinții nu au vrut să mai știe de mine de când eram un ghemotoc...apoi voi trei ați devenit ai mei. Familia mea. Pe mine cui mă lași? Și tu vrei să mă lași singură și să pleci? Credeam că-ți iubești familia, eu nu am putut ajunge la acest standard? Să-ți fiu o soră, o prietenă, o verișoră, o mamă...orice? Și pe mine mă doare, mă arde pe suflet ca un mănunchi de cărbuni încinși, dar tac și înghit, n-am ce face...

Ruben se lăsă moale în brațele lui Jade căutând alinare și mângâiere. Căuta în ea iubirea fratelui său și atingerile fermecătoare ale Rosei, dar era doar iubita fratelui mai mare, care pierise când nimeni nu se aștepta.

  — Ascultă, îi zise ea dezlipindu-l de pe umărul ei, vei locui cu mine, te vei vindeca și vei începe o viață nouă. Îți voi fi mereu alături și te voi sprijini, dar vreau să am și acordul tău. Dorește-ți și tu să te ajut, fiindcă nu te voi lăsa să stai singur și nici să te ducă într-un centru pentru persoane cu dizabilități!

— E greu...să-mi doresc viață din nou..

— Nu spune nimeni că e sau va fi ușor, dar vreau și din partea ta puțină intenție și ambiție. Încet, încet rănile ni se vor cicatriza și apoi vei vedea cât te vei bucura de șansa primită..

— Încerc, dar nu promit...mă apasă toate din ambele părți. Neputința fizică și morală, dar și lipsa lor...

— Știu, răpunse Jade punându-și o mână peste a lui și schiță un zâmbet chinuit.

Ochii lui albaștrii și plânși se mijiră atenți când ea se ridică.

— Cred că Mona și Dede mă caută. Plecaseră după biletele de externare și eu am dispărut brusc. Mă duc să le caut și apoi te ajut să te schimbi, fiindcă mergem acasă, îl anunță calmă, apoi ieși când el confirmă din cap.

— Acasă... șopti cu tristețe în glas.