Infractorul

Capitolul 38

Mergeam pe stradă și mă gândeam că ori mă aflu într-un vis, ori am exagerat cu cafeaua. Părea ireal totul și inspirat dintr-un film SF. Încă mi se părea incredibil că Manu trăia. Trebuie să-i spun lui Ruben adevărul, dar cum? Cum să mă întorc acasă după o zi complet normală și să-i spun brusc că Manu e viu și își formează încet, încet viitorul, când noi îl credeam mort? Încă nu-mi vine mie să cred, dar lui?

Telefonul sunase într-una de jumătate de oră, dar nu aveam chef de nimeni în acele momente. Am găsit o bordură pe care m-am așezat o clipă să-mi trag sufletul și să văd persoana insistentă. Era Mona. Probabil a înebunit văzând că nu mai apar.

— Da...am răspuns eu încercând să nu trădez nimic din voce.

— Unde ești, măi fată? Te sun de un car de ani. Mai vii azi?

— Mona...se poate să-mi ții locul toată ziua?

— Nu știu ce să spun. Tu ce ai pățit de nu vii?

— Nimic...poți sau nu?

— Dacă nu erau atâția pacienți azi, puteam, dar avem nevoie de tine, turturică, vino! Vino pentru că eu nu pot veni să aflu ce necaz ai, vino tu să-mi spui, hai fuguța!

— Dar, Mona...

Și mi-a închis. A mirosit imediat misterul „ detectiva lu' pește”. Trebuia să mă duc la spital și să mă confesez ei, ca și cum nu era de ajuns că sunt atât de confuză și mă simt atât de rău, trebuia să mă bulverseze și ea cu teoriile ei de dragoste nemuritoare.

— În sfârșit! îi lăsă să scape un oftat lung când mă văzu gata schimbată și pregătită să-mi fac treaba. Cel puțin așa arătam. Pe unde umbli marfuzo?

— Prin oraș și eu, aveam nevoie de aer proaspăt...m-am eschivat eu ocolindu-i privirea.

— Da, cum să nu. Și eu am nevoie de o dușcă acum și nu am fugit din spital să mă duc la bar! Zi-mi ce te supără!

— Nu avem treabă?

—  Dede se ocupă de un salon acum, iar noi trebuie să schimbăm niște perfuzii și să administrăm tratamentul de doișpe, adică peste un sfert de oră. Ai timp destul să-mi iei o cafea și să-mi povestești, hai, hai, hai!

  Doamne,  atât de poruncitoare și tonul ei imperativ, amestecat cu aura ei dulce, mă făceau să dau tot din casă. Până la urmă era prietena mea cea mai bună și trebuia să-i spun, chiar dacă tot ca mine aveam să fac, măcar îi dădeam satisfacția de a-i asculta sfaturile.

I-am luat cafeaua cerută și am ieșit pe ușa de rezervă din spatele spitalului, unde și-a aprins o țigară.

— Vrei un fum?

— Sigur...merge unul...

  I-am înapoiat țigara, ca mai apoi să mă ischitească cu privire la frământările mele.

— E vorba de Ruben?

— Indirect...

— Nu ți-a spus încă?

— Ce să-mi spună? m-am făcut mai atentă.

— Că te iubește. Ce altceva?

— Ce? Dar..cum..

— Asta e problema. El nu spune de teamă că îl crezi nepotrivit pentru tine și îi e teamă că îți va fi milă de el sau că e chestia cu „ fratele lui Manu” și...nah... Iar tu la fel. Nici tu nu spui nimic, fiindcă el nu ți-a dat niciun semn.

— Dar a spus că vrea să plece!

— Logic. Doar nu spunea „ Jade, eu te iubesc, hai că m-am decis să stau la tine pe veci, trântim și un copil și asta e!”. Are și el orgoliu, cum ai și tu. Dacă tu nu te-ai arătat interesată, el s-a retras, mușamalizându-și sentimentele. Hai că de tipul ăla ,cum îl chema?

— Andie...

— Andie...de Andie nu-ți plăcea și ți-am dat dreptate. Nu era decât un hărțuitor, dar Ruben nu-i așa și tu știi asta.

— Dar asta nu e singura problemă...

  Ea s-a uitat lung la mine și astfel i-am spus despre Manu și discuția avută cu Flori.

— Cred că glumești. Ești sigură că n-ai visat?

  I-am aruncat o privire de genul„ arăt eu a mincinoasă?” și asta a lăsat-o fără grai.

— Să-mi bag picioru', asta e o situație nasoală rău! Pe bune? Trăiește? Și cum ai putut să-l lași acolo tipei ăleia? Ruben ce va spune?

— Probabil va reacționa ca și tine, dar îl voi convinge că am făcut alegerea corectă.

— Nu-l mai iubești pe Manu?

— Nu știu Mona, m-am gândit că și eu am fost în situația femei și când mi-a căzut la picioare, nu a făcut-o pentru ea. A făcut-o din dragoste, pentru copii ei și fericirea familiei sale. Acum Manu face parte din viața ei, și a copiilor ei. Nu l-am putut lua de acolo, nu m-a lăsat inima să-l rup de lângă ei și să le calc fericirea în picioare. Manu nu are nicio obligație față de nimeni, e liber să facă orice dorește.

— Dar zici că nu e conștient de cine e și ... tu? Tu ce faci Jade? Inima ta ce spune? Eu zic să îți asculți inima. Fă ce te îndeamnă și nu-i pune la îndoială deciziile.

— Așa voi face, dar mai întâi conștiința mi-e plină de vinovăție. Trebui să-i spun lui Ruben adevărul!

— E un început bun, mă încurajează ea. Dar dacă îi spui și lui cum mi-ai spus mie, numai trasă de limbă, nu va afla în veci așa. Fii puternică și spune-i totul cu calm. Bine?

— Bine, am răspuns într-un exercițiu de respirare.

— Acum, hai la treabă!

  Ziua a continuat din ce în ce mai prost. Am dat-o în bară tot timpul și eram pe cale să comit lucruri grave dacă Mona nu mă atenționa. Mă trage deoparte și îmi șoptește cu seriozitate o mustrare, ceea ce mă face să intru în pământ de rușine.

— Jade, știu că ești bulversată dar meseria noastră cere concentrare maximă și atenție deplină. Nu poți fi cu capul în nori tot timpul și să bagi perfuzii cu penicilină în loc de glucoză. Fii atentă și adună-te! Nu face prostii tocmai acum.

— Îmi cer scuze...nu am vrut să fac ceva greșit.

— Nu trebuie să te scuzi la mine, dacă te vedea doctorul sau altcineva, o pățeai rău. Nu ne putem juca cu sănătatea oamenilor...Hai du-te! Strânge-ți lucrurile, te acopăr eu până se termină programul, nu mai e decât o oră, fugi!

— Îți rămân datoare, mulțumesc, i-am zis eu, simțind un sentiment de ușurare. Speram să spună asta, fiindcă nu mai aveam răbdare să-i spun lui Ruben totul.