Infractorul

Capitolul 40 - Final

  M-am luptat cu morile de vânt făcându-l pe Ruben să înțeleagă de ce nu-l poate lua Manu de lângă Flori și tot n-am reușit. E încăpățânat ca un catâr si nu vrea să mă asculte. Am alergat după el prin casă să-l înduplec să rămână calm, dar nu am izbândit. M-am postat în fața lui, ca o baricadă în fața ușii dar m-a dat cu ușurință la o parte. Era hotărât să îi ia pe Manu din casa aia.

— Jade, dă-mi imediat adresa!

— De ce nu vrei să mă asculți și să mă înțelegi? Ruben, te rog!

— Dacă nu-mi dai adresa, sun la poliție!

— Cred că glumești! am exclamat exasperată.

— Bine, atunci am să caut în fiecare casă din oraș, până o găsească pe infractoarea aia nenorocită! Cum să-mi ascundă fratele și să tac? Cum să fac asta Jade, când l-am crezut mort și de fapt mi-a fost răpit de lângă sufletul meu?

  Era nervos. Nu știam ce să-i mai spun ca să-l liniștesc și să nu se mai plimbe de colo-colo ca un câine turbat. Simțeam că mă disperă. Văzând că nu are de gând să se liniștească, m-am hotărât să-i spun, însă dintr-o dată, se oprește în loc și se întoarce către mine. Tocmai îi venise ceva în gând și îmi era teamă de ce ar putea spune. Îmi era teamă să nu-mi rănească sentimentele. Se apropie încet de mine îngustându-și privirea ceea ce mă face să cred  nu mai am scăpare...

— Tu...de ce nu te bucuri că Manu trăiește?

— Ba mă bucur că e în viață, m-am repezit eu să-l contrazic în a crede contrariul despre mine, dar...

— Dar? Ce e Jade? Ai ceva să-mi spui? Cum să-l lași cu acea femeie acolo, după atâta timp, crezându-l mort? Nu pot să înțeleg!

— Deci e vina mea că m-am gândit la acei copilași și la acea femeie? E vina mea că Manu o iubește și face parte din viața ei? E vina mea că m-am îndrăgostit de tine? E vina mea că te iubesc încât nu am știut de mine azi toată ziua și am plâns mergând pe stradă că ai decis să pleci și să ieși din viața mea? E vina mea, nu? Atunci, poftim adresa, i-am zis punând fițuica pe masă sub nasul lui, iar eu am plecat!

  Și zicând o parte din ce-mi stătea pe suflet, am trecut pe lângă el, cât să mă tem că voi face cea mai mare greșeală din viața mea, fiindcă după doi pași mă apucă de mână și mă trage cu putere în brațele sale. I-am captat atenția cu gura mea întredeschisă de uimire și atunci avu loc cel mai splendid sărut cum nu aș fi crezut vreodată. I-am răspuns cu bucurie, simțindu-mă atât de bine și de în sfârșit, înțeleasă.

— Crezi că dacă fratele meu trăiește, am să încetez să te iubesc?

— Nu...

  Ba chiar asta am crezut, dar n-aveam de gând să recunosc. Nici n-aș recunoaște, fiindcă el mă cunoaște și trăind cu mine, și-a dat seama cu ușurință ce îmi trece prin cap. Auzisem de la el, ceea ce voiam să aud de atâta timp si nu-mi mai încăpeam în piele de fericire, așa că ce mai conta?

— Nu-ți face griji, îi voi explica fratelui meu imediat ce-și va recăpăta memoria. Oricum nu e vina nimănui că ne-am sprijinit unul pe altul în lipsa lui și nu e vina noastră că ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Nu putem spune inimii ce să facă, Jade...iar eu nu ți-am spus încă, pentru că voiam să-ți recunoști ție însăți întâi, că mă iubești, fiindcă eu te iubesc și mă gândesc uneori că Destinul sau Dumnezeu, a vrut să te întâlnesc și fratele meu a fost ajutorul Lui...Sunt sigur că Manu va înțelege, dacă și tu ești sigură că simți la fel!

— Te iubesc, am spus lăcrimând și m-am cuibărit în brațele sale câteva clipe.

— Acum pot să-l văd pe Manu?