Infractorul

Capitolul 34

  Ruben stătea liniștit într-un salon cu vedere afară, cât Jade merse să vorbescă cu doctorul fizioterapeut. Niște țipete din hol îi atrase atenția și o curiozitate bruscă îl îmboldea să iasă să arunce o privire. Auzea tot ce striga acel bărbat disperat, a cărui voce se auzea tot mai departe.

— Trebuie să merg, sunteți doctori! Cum să îmi spuneți că nu voi putea merge niciodată? Am două picioare! Cum să trăiesc invalid pentru tot restul vieții?? Cum???

  O teamă de verdictul medicului său, îi încolțise deja în suflet, în timp ce se ajuta de mâini să treacă pragul cu roțile, pentru a vedea acel biet suflet îndurerat cum țipa.

   La două încăperi depărtare, acel om neajutorat se zbătea în mâinile a doi asistenți care încercau să-l imobilizeze și să-l calmeze. Scaunul îi era răsturnat într-o parte a holului și el, în pijamale, se tăvălea pe jos urlând de neputință. Lui Ruben i se umplură ochii de lacrimi privindu-l și parcă acum îl speriase întreaga scenă, ca pe un copil ce tocmai a văzut o scenă dintr-un film horror. Se imagina pe el însuși în locul acelui om și pur și simplu nu credea că va supraviețui aflând un verdict negativ.

   Asistenții îl luaseră pe bărbatul agitat ca pe o cârpă și-l așeză în scaun, după ce îi administrară un sedativ. Era șocat de ceea ce se desfășurase înaintea ochilor săi și o lacrimă îi lunecă pe obraz, exact când Jade îi puse o mână pe umăr făcându-l să tresară. Văzuse și ea tot ceea ce văzuse el, iar într-un fel parcă îi ghicise temerile și se lăsă pe vine în fața lui, ștergându-i lacrima de pe față.

— Totul va fi bine! Îți promit! Pentru unii nu mai sunt șanse și trebuie să se resemneze dacă au pierdut războiul...dar tu nu ai pierdut nimic și nici nu ai încercat să faci ceva. Nu te îngrijora pentru eșecul altora, bucură-te pentru șansa oferită. Haide, îi zise ea și împinse scaunul în salon, am vorbit cu doctorul, va veni imediat să te ducă la terapie. Te ajut să te schimbi. Vei faci pași azi! O oră vei păși, o oră vei face terapie la piscină. Doctorul Alekzander e din Rusia și e cel mai bun din regiunea noastră, poate chiar din țară. Oameni importanți vin la clinica dânsului...îi povestea Jade în timp ce-l schimba.

— Dacă e cel mai bun, e și scump...

— Nu te îngrijora, terapia durează o lună de zile. Am achitat deja cheltuielile și de azi, o lună de zile vei face mari progrese.

— Și după o lună, ce se întâmplă? Ajung din nou în scaun?

— Nu! Normal că nu! Vei începe să faci pași singur, ajutându-te doar de două cârje sau baston, până vei merge singur fără niciun sprijin. Doctorul și terapiile, te ajută să deblochezi mușchii, să-i lucrezi, să-ți dea un avânt pentru a spera la mai bine, la vindecare.

— Dacă spui tu...

— La câte fac eu pentru tine, cred că merit și eu ceva în schimb nu-i așa?

  Ruben o privea mirat. Ce ar putea să-i dea el, în afară de vorbe?

— Uite, iar faci fața asta speriată! Vreau de la tine o speranță, vreau să fii optimist, să-ți spui că trebuie să poți! Că vrei! Și că vei reuși! Nu vreau să mă lupt cu morile de vânt și să răzbească ele...Ruben...

— Am înțeles! Îți promit, Jade și iartă-mă că sunt un nerecunoscător!

  Telefonul lui Jade care suna în poșetă, le întrerupse discuția, iar fizioterapeutul intrase și el să preia pacientul.

— Du-te cu domnul doctor și vin și eu imediat, bine?

— Bine...Jade, nu întârzii..

— Promit! răspunse zâmbind și duse telefonul la ureche. Bună, Andie...

  Ruben prinse din zbor, numele lui Andie și aproape că-i păruse rău fiindcă nu putea auzi ce voia tipul ăla pe care nu-l putea înghiți deloc.

— Sunt cu Ruben la terapie. Nu pot să plec. Parcă îmi amintesc că te refuzasem...

— Nici măcar să luăm masa împreună? De ce ești rea? Eu te înțeleg prin ce treci, dar dacă ai fi mai deschisă spre o nouă prietenie, ai trece mai ușor peste asta..

— Nu pot, Andie. Trebuie să am grijă de Ruben și să mă concentrez pe muncă o vreme, nu pot pleca după cum mă taie capul.

— Bine, dar nu te superi dacă te mai sun, nu?

— Ok...

Jade încheie apelul și șterse din memorie conversația cu Andie. Avea lucruri mai importante de făcut decât să îl lase pe Andie s-o curteze. Nu voia să mai audă de bărbați o vreme îndelungată, așa că se concentră la scopul prezenței sale la clinică.

  Când fata intră pe ușa unde Ruben făcea ședința, acesta o anunță cu veselie că putea face singur câțiva pași.

— Uită-te Jade, pot să mișc piciorul. Voi merge în curând, nu-i așa doctore?

— Întradevăr, nu am mai văzut niciun pacient atât de aproape de recuperare. Dacă începea terapia de mai devreme, acum ar fi fost recuperat. Aveți șanse să vă vindecați mai devreme de o lună!

— Ai auzit Jade? O să fiu normal, rosti entuziasmat de parcă ea n-ar fi fost acolo.

— Ți-am spus eu! Ai încredere în domnul doctor, fiindcă știe ce spune și ce face.

— Acum vom continua așa încă vreo jumătate de oră, apoi mergem la piscină, le transmise medicul.

  Jade îl privea pe Ruben cum se bucura ca un copil căruia i-ai promis că îl vei duce în parc. Îi vedea în ochi sclipirea aceea de fericire pe care nu o mai văzuse de când trăia Rosa, iar ăsta era un semn mai mult decât bun.

  În drum spre casă, nu îi tăcuse nicio clipă gura, ci sporovăia într-una despre cât de fericit și plin de speranță era și asta numai după prima ședință. Abia aștepta să meargă din nou a doua zi și nu își încăpea în piele de fericire.

— Mă bucur mult pentru tine și mă bucur că în sfârșit ai înțeles că trebuie întotdeauna să-ți păstrezi speranța.

— Tu ești bine? Ai primit vreo veste proastă?

Jade se concentra la condus și  apoi îi aruncă o privire lui Ruben cu o tentă de nesiguranță.

— Poți avea încredere în mine, știi asta nu-i așa?

— Știu, doar că...nu am primit nicio veste. Andie m-a întrebat ce faci, ce fac...și atât.

— Te place...

Ea nu răspunse, doar evită subiectul.

— Tu îl placi?

— Ce spui să închidem subiectul ăsta și să mâncăm ceva la restaurant?

El nu apucă să răspundă că Jade trase imediat pe dreapta.