Infractorul

Capitolul 31

          Taxiul oprise în fața casei lui Jade, care privea absentă pe geam. Ruben stătea liniștit în spate, trecând printr-o depresie ceva mai dificilă ca a lui Jade. Ea interacționa cât de cât pentru a-l binedispune pe el și pentru a-l face să creadă că viață merită trăită în continuare. Chiar și ea avea momente în care el o citea imediat că e tristă și abătută, dar tăcea consumându-se pe sine și o lăsa în pace. Jade nu era așa. Când observa că e închis în el, încerca să-i vorbească să-i arate ceva sau să-l facă să râdă, dar nu reușea să îl aducă pe linia de plutire, ba chiar și ea se dădea câteodată de gol și o năpădea lacrimile în fața lui când simțea că nu mai poate.

  Coborî jos din mașină, luă scaunul din portbagaj și-l ajută împreună cu taximetristul să-l așeze pe Ruben în scaun, apoi îi plăti omului.

— Vă ajut să intrați?

— Mulțumesc, dar după cum observați, nu am scări la ușă...mă descurc de aici.

— În ordine. La revedere!

   Jade împinse scaunul până în ușă, descuie, apoi îi ură bunvenit oaspetelui ei, care doar zâmbea nu prea fericit. Era puțin mulțumit că văzuse orașul chiar și pe geamul mașinii, deși nu se prea bucurase de mediul înconjurător cum își dorea. Dumnezeu îi luase o parte dragă și importantă din viața lui, pentru a-i da altceva. Toate au un preț, iar acest preț mare îl plătise Ruben.

— Îți place aici? Să vezi curtea...am grădină în spate cu gazon, leagăn și foișor cu băncuță unde poți sta la aer, balansoar... Îți voi da camera de jos să nu te chinui pe scări. E foarte comodă și dă spre stradă. E o suburbie minunată. Asta e de la bunicii mei, lăsată moștenire.

— E frumoasă...

   Jade zâmbi nemulțumită de lipsa lui de entuziasm.

— Te duc în cameră să te întinzi puțin până pregătesc masa, bine?

  El dădu afirmativ din cap.

   Camera era una luminoasă cu draperii și lenjerii asortate cu design de flori de câmp, în mijloc trona un pat de o persoană cu noptiere de o parte și de alta, un dulap lângă fereastă și câteva rafturi cu niște cărți.

  Ruben se agăță de Jade ca de propria viață și apoi se lăsă moale pe pat. Fata îi scoase încălțările și îi așeză perna fără să mai scoată un cuvânt, apoi îl anunță că va veni să-l ia la masă și se îndreptă spre ușă.

— Și tu simți la fel? Durere? Ca o arsură pe inimă? Ca niște flăcări ce pâlpaie dar te ard ca dracu? Îți la fel de dor precum îmi e mie? Cum poți fi așa puternică? Jade...dă-mi și mie din puterea ta!

   Fata simți fiecare vorbă a lui ca o săgeată în inimă. Multe săgeți...se întoarse spre el și-i răspunse.

— Aparențele înșeală. Arăt normal pe dinafară, dar pe dinăuntru sunt numai ruine...nu sunt puternică...sau poate da...Încerc să fiu puternică pentru a-ți da și ție forță să treci peste toate. Să trecem împreună! Înțelegi?

    Ruben clătină din cap că și-ar dori asta, dar într-o doză de nesiguranță și privi spre fereastră. Se înnora de ploaie. Îi plăcea ploaia enorm, dar vremea aceea mohorâtă nu-l ajuta. Îi stârnea și mai multe gânduri negre și mai tare îl apăsa povara neputinței, murind încet, încet de dorul lor. Parcă nu trecuseră câteva zile, ci câteva clipe.

  La amiază, câteva persoane îndoliate, asistau la ceremonia de înmormântare a celor două suflete ridicate la cer. Ploua liniștit, cei mai mulți ținând umbrela deasupra capului, doar Jade lăsa ploaia să o ude. Picăturile i se scurgeau din păr și de pe haine. Plângea amarnic de parcă tot cerul o acompania. Sub umbrela Monei, Ruben era uscat de plâns iar ochii îi erau triști și goi.

  După o săptămână de la înmormântare, lucrurile se derulau cu viteza melcului și nu exista nicio îmbunătățire. Deși Ruben coopera cu bunăvoința lui Jade, nu-și schimba niciodată starea în lipsa ei. Era la fel de visător și de trist.

  Jade plătea un asistent bărbat, să se ocupe de nevoile lui Ruben. La început nu voia să accepte zicând că se descurcă singur, dar Jade îl înduplecase spunându-i că e doar până termină cu înmormântarea. Acum la o săptămână de atunci, el deschisese din nou subiectul despre asistent. Nu se simțea nici comod în prezența lui și nici nu voia ca Jade să plătescă pentru boala lui.

— Mă mai gândesc. Vorbim altădată despre asta, bine?

  Stăteau de vorbă în timpul cinei și ea găsea potrivit să-l păsuiască până renunța la acel gând, dar pe cât de înțelept, pe atât de încăpățânat era Ruben.

— Mâine îl dau afară în șuturi, dacă îl mai văd în preajma mea..Jade. Mai bine explică-i tu cu frumosul că nu am nevoie de serviciile lui. Te rog din suflet?

— Bine...cedă ea, dar cu o condiție.

— Care anume?

— Dacă nu accepți ajutorul lui, lasă-mă pe mine să te ajut.

  Ruben rămăsese perplex.

— Am spus ceva ieșit din comun?

— Știi ce presupune asta?

— Sigur că știu. Să te ajut să te îmbraci, să mergi la baie, să faci baie...Normal că știu.

— Ești femeie...te-ai supune la așa ceva?

— De ce nu? Doar nu te violez.

  Ruben râse și Jade zâmbi încântată că îl văzu vesel în sfârșit după atâta timp.

— Dacă nu vrei cu el, atunci cu mine.

— Nu... Trimite-l la plimbare așa cum ți-am cerut, iar eu mă voi descurca singur.

— Cum dorești! Și încă ceva...mai voiam să discutăm.

— Despre?

— Mâine începem recuperarea la fizioterapie, iar peste câteva zile încep munca la spital.

   Ruben lăsă furculița jos și se uită la fată ca și cum ar fi vrut să o contrazică.

— Nu pot să merg...nu-mi simt picioarele Jade. Nu voi putea să merg niciodată... La ce folos să te zbați aiurea?

— De ce crezi că există în medicină, Fizioterapia?

— Nu mai fi așa pesimist și nu te mai văita atâta! De ce nu ai încredere în tine? Sau dacă n-ai în tine, de ce nu ai în mine? Vom merge împreună, în fiecare zi, la fiecare ședință, fără niciun protest! E stabilit!

  Jade mai avea puțin și bătea cu pumnul în masă, lăsându-l mască pe Ruben.

— Îmi cer scuze că te-am supărat, facem cum spui tu, îi răspunse spre surprinderea fetei.

— Așa te vreau, zâmbi glorioasă și turnă niște vin în pahare.