Infractorul

Capitolul 36

 
  După o lună...

     Jade.

   Încet, dar sigur, totul a început să meargă ca pe roate. Ruben s-a recuperat, merge singur în picioare și face orice îi poftește inima. Doctorul a spus să facă mișcare tot timpul, dar să nu alerge și să-și mai ia tratamentul încă o lună de zile pentru a se stabili sănătatea în corp ca la ea acasă.

  Stau pe terasă pregătită să plec la serviciu și mă uit la el cât de fericit e. Se joacă precum un copil cu noul nostru membru, Alf. I-am luat un câine Labrador, când m-am întors într-o zi de la servici, ca să îi țină companie și să aibe cui să-i povestească bucuriile.

  S-a schimbat mult în cele patru săptămâni de când a început fizioterapia. Se simte puternic, se simte un bărbat normal, e plin de viață și mereu deschis la noi activități. Cu fiecare zi, mă impresionează și mai mult, așteptându-mă cu mâncare gătită sau o nouă propunere tentantă de a ne petrece timpul împreună. Nu ne plictisim niciodată împreună și mereu abia așteptăm compania celuilalt. Se poate spune că am devenit dependentă de el, încât uneori sunt nevoită să-mi mint și prietenele ca să ajung mai repede acasă la băieții mei.

  Zâmbesc la gândul ce m-a trecut deodată și parcă mi l-a citit și Ruben. Mă salută cu figura lui veselă în timp ce îi arunca mingea lui Alf. Câinele jucăuș și isteț, o aducea înapoi de fiecare dată și primea o mângâiere de la stăpân, ce-l făcea să-l iubească și mai mult. Am înaintat puțin spre ei, aruncându-mi geanta pe umăr, moment în care Alf veni tot o goană spre mine, fiindcă îl alintam mult de câte ori aveam puțin timp, apoi îl urmă și Ruben.

— Pleci? se interesă arătându-se curios.

— Da, o altă săptămână nebună terminată. Să duc și ziua asta și voi respira ușurată aerul de weekend. Tu ce planuri ai azi?

— Azi?...

— Da, azi. Ce te miri? E ceva în neregulă?

Ruben se uită la ceas părând puțin nerăbdător, ceea ce m-a pus un pic pe gânduri.

— Azi îl voi scoate la plimbare pe Alf, fac niște cumpărături și deseară ieșim în oraș. Păstrează-ți puțină energie, bine?

— Voi încerca...Cu bine, Ruben! i-am spus sărutându-l pe obraz.

— Pa, J! Am uitat să-ți zic ceva...îl aud strigând în urma mea și mă întorc imediat foarte curioasă. Am început să-mi caut de lucru...deja am depus vreo două CVuri..

— Nu știam că ai studii..., i-am răspuns uimită.

— Da, am, dar nu și facultate.

Ceea ce mi-a spus el, trebuia să mă bucure, dar pe mine mă întrista. Să-și găsească de lucru, însemna să plece din casă și să se mute. Deja se stabilea ușor-ușor pe picioarele lui ceea ce mă făcea să mă tem că voi rămâne singură.

— Jade...știi și tu că la un moment dat trebuia să fac asta și trebuie să te eliberez de povară. Acum pot fi eu însămi din nou. Pot munci și întreține o casă, dar mai ales să încep să-ți returnez ceea ce mi-ai oferit. Îți voi plăti tot până la ultimul bănuț consumat pentru mine și nevoile mele iar asta înseamnă puțin, fiindcă oricât ți-aș da, n-ar fi de ajuns. Îți datorez viața și sper să înțelegi că nu mai pot sta pe capul tău. E ok?

Mă uita la el și nu, nu pot să-l înțeleg. De ce acum? De ce nu poate rămâne cu mine și de ce a decis brusc să plece...Oare nu sunt destul de bună pentru el? De acord, la început a zis că e fratele lui Manu și nu se poate, dar eu nu aș putea trăi să-l știu departe, îl iubesc prea mult ca să îl las să plece. Nu a contat oare deloc si pentru el, tot ce a fost între noi? Și nu vorbesc de relație sau iubire, a fost orice și de toate, numai dragoste nu. Adică nu mi-a spus nimic și nici eu n-aș putea să spun decât dacă sunt nevoită, iar el mă face să mă simt nevoită să-i spun, dar nu pot. Dacă m-ar întreba de ce am tăcut până acum sau el nu simte la fel? Si totuși, gesturile lui, grija pentru mine și afecțiunea, și un orb ar vedea că e îndrăgostit de mine și eu de el. Eu nu pot spune nimic, dar el de ce nu o spune?

— Jade? Vorbește-mi!

— Întârzii la muncă, am spus făcând semn primului taxi apărut la țanc.

— Dar...Jade, a spus Ruben ținând ușa taxiului deschisă, mai vorbim acasă, nu fii supărată pe mine, ai grijă de tine și mă suni imediat dacă acel tip îți mai iese în cale. Pa.

Mi-am lăsat privirea în jos să nu arăt ca o proastă, să nu vadă dragostea din ochii mei, când el se comporta normal, preocupându-l siguranța mea. Am început să plâng imediat ce taxiul a pornit de pe loc, fiindcă nu mă putea vedea nimeni. M-am descărcat puțin de neliniștea din suflet, dar simțeam că mă sufoc, aveam nevoie de aer.

  Am coborât puțin mai departe de spital și am sunat-o pe Mona să mă acopere, fiindcă aveam de gând să întârzii puțin. Nu-mi păsa cum și nici nu i-am spus de ce, dar trebuia să mă ajute, fiindcă și eu am făcut ture de noapte, doar ca să petreacă ea mai mult timp cu soțul ei, deci nu are scuză.

  Mergeam ușurel așa prin oraș cu gândurile mele întortocheate, când un hoț îmi fură sacoșa din mână. Practic mi-o smulge cu toată puterea și o ia la fugă. Nu aveam lucruri importante sau valoroase decât uniforma de schimb, proaspăt spălată și mâncarea mea pentru prânz, dar erau ale mele și nu m-am lăsat ușor fraierită. Am luat-o la fugă în urma lui, strigând să mi-o dea înapoi că nu va găsi nimic în ea, dar continua să alerge ca un maniac, iar eu în urma lui am ocolit câteva blocuri în neștire, am trecut printr-o grămadă de oameni care se uitau ca proștii în loc să îl oprească și într-un final, când am crezut că în sfârșit îl prind, îmi iese în cale un bărbat peste care dau și îl dărâm din picioare, iar hoțul dispare din raza mea vizuală. M-am ofticat rău, fiindcă trebuia să îmbrac uniforma veche și mestecată de câini din vestiar. Ce dezastru!  M-a repezit în fugă să ridic bărbatul de jos care se pare că mergea ajutat de baston și avea și un bandaj la cap.

— Ce Dumnezeu faci, Jade? Dărâmi bolnavi din picioare când ar trebui să-i ajuți? m-a mustrat conșțiința.