Infractorul

Capitolul 39

  Am pornit grăbită spre casă cu gândul la Manu. Mă rugam neîncetat la Dumnezeu ca Flori să fie o persoană de cuvânt și să nu îl mute pe Manu din acea casă, altfel jur pe ce am mai scump că va plăti scump.

   Îmi căutam cuvintele potrivite cu care să-i spun lui Ruben că Manu trăiește, în timp ce mă apropiam de portiță, și văd ușa casei întredeschisă. Devenisem suspicioasă la prima vedere, apoi m-am gândit că Ruben se joacă cu Alf și de aceea o fi lăsat-o așa, dar am aflat că mă înșelasem crezând că ceva poate merge bine azi. Auzeam voci aspre din casă ceea ce mi-a alertat toate simțurile. Vocile ridicate indicau ceartă, iar cearta în casa mea indica un singur lucru. Andie.

  Am sunat imediat la urgențe și am chemat poliția spunându-le că Andie a încălcat ordinul de restricție, iar Ruben ar putea fi în pericol. Nu puteam aștepta ca până ajung autoritățile, Ruben să pățească ceva. Am intrat și eu cu aparatul de electroșocuri în mână.

  În urmă cu două săptămâni, Andie se pare că era sătul de refuzurile mele și țâfna lui Ruben de câte ori suna acasă, așa că devenise un hărțuitor obsedat de mine. Mă urmărea și mă aborda pe străzi, mă suna și în timpul nopții, venea la servici cu diferite pretexte, apoi începea din ce în ce mai rău. A vrut să dea cu mașina peste mine, l-a luat pe Ruben de la fizioterapie când încă nu putea merge singur, fără scaun și astfel ne simțeam amenințați și în pericol, așa că la sfatul unui ofițer de poliție am cerut un ordin de restricție împotriva lui. Credeam că nu se va mai apropia de noi, dar acum am avut surpriza de a-l găsi în casă, luându-se la harță cu Ruben. Sigur nu avea gânduri pașnice la cum urla și-l înjura folosind cuvinte obscene. Ajungând tiptil în locul disputei, Ruben era pe jos, retras într-un colț și lovit iar Andie era în picioare cu un cuțit în mână, fluturându-l de colo-colo. Era simplu. M-am apropiat desculță ca o pisică silențioasă și l-am electrocutat pe gât, între umăr și mandibulă. A trebuit să țin apăsat cu toată forța ca să îl dobor pe nemernic. Avea un corp atletic și era înalt ca un brad, ceea ce însemna că nu avea să fie prea ușoară lupta cu el, dar imediat ce a căzut, amețit, am țipat la Ruben să mă ajute să-l leg, așa că i-am înfășurat încheieturile cu un șiret de la un adidas de-al lui, apoi l-am mai electrocutat încă o dată. De data asta va sta mult timp după gratii pentru tentativă de omor și aveam să depun și eu plângere dar și Ruben, iar amenințările sale nu vor mai fi trecute cu vederea așa ușor.

— Ești bine? L-am întrebat pe Ruben în timp ce ascultam sirenele poliției, apoi l-am luat în brațe și am stat așa un timp până a venit inspectorul de poliție care trebuia să-l ridice pe ticălos.

— Domnișoara Jade Smith? întreabă el, dar Ruben mă mângâia atât de tandru și era așa de cald și bine la pieptul lui că nu-mi venea să mă mai dezlipesc de el.

— Da, ne puteți lua declarația mai târziu? E puțin speriată acum, îl aud pe Ruben zicând și simt cum mă îndepărtează de el o clipă.

— Jade, totul e bine, a trecut. Nu va mai face niciun rău nimănui de acum, să facem ce trebuie, a spus zâmbind și m-a mai îmbrățișat o dată, de acestă dată a durat mai puțin.

  Mai târziu, când aparent totul revenise la normal, stăteam la masă și mâncam rață la cuptor gătită de Ruben. Trebuia să fie o surpriză zicea el, dar nu a mai avut efect din cauza incidentului de mai devreme. Eu una cel puțin nu prea puteam să mănânc și nici chef să ies în oraș nu aveam, deși el îmi propusese asta, ca să mă mai destind, dar eu nu știam cum să abordez subiectul Manu. După ce am terminat de mâncat cu chiu cu vai, m-am retras în bucătărie să mă gândesc la o modalitate prin care să-l pot ține în frâu și să n-o considere vinovată pe Flori pentru că l-a ascuns. Nu îi știam temperamentul și dacă semăna cu Manu, fi unul violent și impulsiv. Nu puteam ști cu exactitate.

— Te simți bine? Mă întreabă Ruben și ca prin minune, mă ia de mână și mă mângâie afectuos.

— Eu...

M-am bâlbâit o clipă, atunci când și-a pus o mână pe obrazul meu și și-a apropiat fața de a mea, lăsând numai vreo doi centimetri distanță între buzele noastre.

— Nu trebuie să te temi, voi avea grijă de tine mereu...Jade, mi-a șoptit și m-a sărutat cu blândețe și cu grijă, făcându-mă să scap două lacrimi.

  Ăsta era semnul mult așteptat, ăsta era pasul pe care trebuia să îl facă după ce îi spuneam despre fratele lui. Acum totul se întâmpla în momente nepotrivite și nu puteam împiedica nimic. Nu-l puteam respinge. Plângeam în timp ce sărutul se aprofunda și parcă nimic din viața mea anterioară nu mai voiam să existe.

  El voia să mă sărute lung și apăsat dar fără să vreau, m-am împotrivit și atunci a văzut lacrimile mele și durerea surdă din ochii mei. De-ar putea citi în ei tot ce aș vrea să-i spun, ar fi o mare ușurare.

— De ce plângi? Te-am rănit? Îmi pare rău dacă am făcut ceva greșit sau dacă nu ți-a plăcut sărutul...

  Ceea ce credea el, era mai rău ca tăcerea.

— Nu...nu...Trebuie să-ți spun ceva important.

El mă ia de mână și mă invită să stau jos, dar eu mi-am retras mâna și m-am uitat în ochii lui zicând:

— Manu trăiește!