Infractorul

Capitolul 32

 
  — Vin? Ruben ridică o sprânceană.

— Vin pentru mine, apă cu lămâie pentru tine. Ce credeai că am uitat de tratamentul tău? Iei pastile și n-ai voie alcool.

  El zâmbi, gândindu-se la faptul că Jade chiar se interesa de toate, în special aprecia faptul că se dedica întotalitate lui și nevoilor sale. Nu putea omite nimic cu privire la starea ei emoțională. Se vedea clar și cu ochiul liber cum se străduia să-și reprime sentimentele negative. Mânca, dar ochii ei nu erau atenți nicăieri mai mult de două secunde pentru a nu permite lacrimilor să curgă. El știa cel mai bine cum e și pe de altă parte, dacă se gândea mai bine, era un lucru bun că încerca să nu mai arate că suferă. Astfel îi ridica și lui moralul și spera că vor uita mai ușor tragedia prin care au trecut cu dificultate.

  Jade nu se simțea mai liniștită. Avându-l pe Ruben în casa ei, îi dădea impresia că e totul la fel și că Manu și Rosa încă fac parte din viața lor și nimic nu îi poate întrista.

  Ruben lăsă furculița jos și bău o gură de apă, când sună soneria.

— Vrei să răspunzi tu, Jade? Sigur e asistentul ăla enervant...

— Enervant?! Ce vrei să spui? Îl cunoști doar de trei zile...

— Bine...acum deschide-i ușa o dată și spune-i că nu-l mai vreau în preajma mea sau mă duc în acel centru pentru handicapați!

— Ruben...nu mai vorbi așa, tu nu ești ca acei oameni, te vei recupera, îți promit. Sigur vrei să-l trimit de aici?

— Ți-aș fi recunoscător. Mă duc în camera mea până pleacă tipul...

— În regulă, ai grijă la prag.

  Jade se ridică să meargă spre ușă gândindu-se la amicul ei Ruben și la ce l-ar fi putut supăra așa tare în legătură cu Andie. Până la urmă era doar un asistent care își făcea treaba.

  Când a ajuns în camera lui, Ruben împinse ușa, dar nu o închisese de tot, ci o lăsă puțin crăpată să poată auzi ce vorbesc cei doi. Jade îl primise cum se cuvine pe Andie și-l invită la masă, fiindcă așa îi era firea, foarte ospitalieră. Bărbatul acceptă imediat ceea ce îl nedumerea pe Ruben și încercă să asculte discuția lor în continuare.

  Andie purta o cămașă bleu pe care și-o suflecă la mâneci, apoi se așeză la masă unde Jade îi adusese o porție de vită la cuptor. După opinia ei, nu i se potrivea culoarea cămășii fiindcă îl închidea și mai mult la ten, fiind un bărbat de culoare.

— Mulțumesc pentru invitația la masă, Jade. E delicioasă carnea.

— Cu mare plăcere, fă-ți plinul! încercă ea să glumească cu el și Andie schiță un rânjet absolut superb ceea ce-i zguduia trupul lui Jade din temelii. Pe moment se simțea oribil fiindcă inima i-o luase la galop, cât încă ea îi plângea moartea lui Manu și privi în paharul ei de vin ce mai avea vreo două guri. Îl rotea strategic gândindu-se cum să înceapă discuția despre renunțarea la serviciile acestuia.

— Ești bine? Pari abătută...observă Andie.

— Sunt ok...vreau să îți spun ceva și nu știu cum să încep... Nu vreau să te superi pe mine, ne știm de atâta timp și îți mulțumesc pentru favorul acordat, dar chestia e că...

— ...nu mai vrei să vin aici și să te ajut cu Ruben. Este?

— Întradevăr...m-ai completat de minune și îmi pare rău că te-am încurcat cu cererea asta..dar vezi tu...

  Tânăra se simțea prost să-i facă vânt pur și simplu, dar Andie era tot timpul cu un pas înainte.

— Înțeleg...Ruben nu mă place de când ne-am cunoscut..nu știu dacă e rasist sau nu vrea pe nimeni între voi, dar am înțeles de la început că va veni și clipa asta.

— Deci nu te-ai supărat pe mine sau pe el?

— Desigur că nu, suntem prieteni și colegi de aproape cinci ani...nu poți rupe ușor o prietenie frumoasă din cauza unui mic inconvenient. E simplu.

— Mă bucur mult că gândești așa și sper să-l înțelegi și pe Ruben. Îi e greu, dar îl voi ajuta să treacă peste toate până va fi pe picioarele sale. Nu merită această suferință.

— Întotdeauna ai fost foarte cumsecade și ai ajutat mulți oameni nu doar prin intermediul meseriei cât ai ajutat prin bunătatea ta.

— Nu vreau să vorbesc despre astea, mă simt prost. Îți torn vin?

— Nu, mulțumesc. Am venit cu mașina. O apă e de ajuns. Apropo, ce face Ruben?

— A mâncat și acum se odihnește.

— Foarte bine...o să plec acum. Mulțumesc pentru cină Jade. Nu intenționam să vin să mănânc și să plec dar așa s-a nimerit...

— Îmi cer scuze pentru confuzia creată, Andie.

  Jade îl conduse până la ușă.

— Știi...voiam să te întreb ceva... a spus el deblocând ușile mașinii din cheie.

— Orice pot să fac, oricum mă simt datoare.

— Nici vorbă...pot să te mai sun?

  Inima lui Jade stătuse în loc, cât și a lui Ruben. După părerea lui, tipul era destul de îndrăzneț dacă a avut curajul să se dea pe lângă Jade, fiind conștient de pierderea ei.

— Ticălosul...mormăi Ruben cu ochiul la cei doi. Haide Jade, impune-te!

— Nu vreau să te refuz, dar am nevoie de timp, Andie. Rănile mele sunt încă proaspete și nu mă gândesc la nimic decât la recuperarea lui Ruben și la faptul că în câteva zile încep munca. Nu am timp de așa ceva...

— Dar nu ți-am cerut decât să te sun și poate să bem împreună câte-o cafea, uneori...Prieteni...

— Noapte bună, Andie!

Ruben zâmbi scurt și se retrase spre fereastră. Asistentul plecase și spera el să nu se mai întoarcă. Îi ghicise intențiile de când se oferise în fața lui Jade, chipurile să o ajute cu îngrijirea lui și nu se înșelase.

  Ceea ce îl deranja pe Ruben cel mai tare era lingușeala, admirația și dragostea pe care o vedea în ochii lui Andie, menită lui Jade. El nu mai voia să simtă dragoste sau să vadă iubire, nu voia să mai aibă de a face cu acele sentimente în viața lui. Îl învinuia pe Dumnezeu că i-o dăduse pe Rosa, îl lăsase să o iubească și ea să-i fie loială, apoi i-o luase subit, când nici nu realizase ce se întâmplase defapt.

  În întunericul camerei sale, privea lumina lunii prin fereastră, din scaunul său cu rotile. Jade intră în cameră și îi șopti numele.

— Ruben? Ai adormit?

— Nu...sunt aici.

— Te ajut să te pui în pat. Haide!

— Ai vorbit cu el? Ce a spus? întrebă de asistent ca și cum n-ar ști nimic despre asta.

— Da, te-a lăsat pe mâinile mele, îi răspunse fata în timp ce îl ajuta să se întindă.

— Mă voi descurca singur, nu am nevoie de însoțitor ...

— Vai de mine, exclamă ea ironic. Nu te știam așa încăpățânat. Ți-ai luat medicamentele?

— Da, adineauri. Nu sunt încăpățânat, doar...

— Hai, dormi. Mâine trebuie să te trezești la șase și după cum știm amândoi, tu nu ești prea matinal. Noapte bună!

— Noapte bună, Jade...