Toreadorul ( Vol 1 )

. 17 .

Laura

Burtica creștea din zi în zi, era cel mai frumos accesoriu, mă simțeam atât de frumoasă și mergeam atât de mândră pe stradă.
De camera bebelușei, pentru că știam că voi avea o prințesă, s-au ocupat o echipa de profesioniști pe pereții albi au fost pictate prințese, animăluțe, steluțe și multe altele.
Pătuțul cu baldachin părea a fi piesa de rezistență a dormitorului, de multe ori când mă întorceam acasă, după un duș prelungit și relaxant, îmbrăcată doar în halatul plusat intrăm în dormitor și mă așezăm pe fotoliu unde adormeam.
De foarte multe ori Miruna sau Alex mă trezeau și mă conduceau în camera mea, pentru că oricât de mult am încercat să mă " retrag" cumva în cochilia mea, nu am scăpat de cei doi.
Îmi cumpărasem o casă, la marginea orașului departe de agitație, aglomerație și poluare, era o oaza de liniște. O casă potrivită pentru mine și fetița mea, avea 4 dormitoare, un living , 4 băi , o bucătărie și 2 holuri.
Deși mi-aș fi dorit foarte mult o piscină în spatele casei gândul că cea mică poate pății ceva m-a făcut să renunț, încă de pe acum sunt o mamă foarte protectoare, ordonată și grijulie.
Dulapul prințesei este plin cu hăinuțe de toate vârstele, nu mă puteam abține atunci când intrăm într-un magazin.
Va fi un copil iubit iar eu voi reuși să îi fiu și mamă și tată.
Fără să vreau sau nu, eram la curent cu activitățile desfășurate de Ale, vorbea cu Alex la telefon aproape zilnic , așa că la început acestei săptămâni Ale îi ceruse ajutorul , voia să dezvolte pasiunea bunicului său și pentru asta îi trebuia un asociat, că m-am bucurat enorm este puțin spus, eram foarte fericită că împărțeam cumva aceași pasiune.
Mai mult împins de la spate , Alex a acceptat cu greu să plece în Spania, nu voia să mă lese singură, erau momente când mi se părea mult prea sufocant, îmi purta grija mai ceva ca mama.
Deși mai aveam 2 săptămâni până când îmi voi cunoaște prințesa, de câteva zile lucrăm de acasă, mă simțeam mai comod și îmi era mai ușor.
Astăzi nu aveam decât 3 articole de editat, nu era mare lucru însă presiunea resimțită încă de dimineață mă neliniștește ușor.
Miruna plecase de 30 de minute la cabinet, cu Alex vorbisem în urmă cu 5 minute și îl asigurasem că totul este în ordine, însă nu eram deloc bine.
Durerile de spate se accentuau, presiunea era destul de puternică și atunci când apa mi s-a rupt am știut că trebuie să ajungă de urgență la spital.
Ușor panicata, îmi schimb hainele după un duș scurt, valiza pentru spital o aveam deja pregătită în portbagajul mașinii și îl apelez pe doctorul meu.
La îndemnul lui sun la ambulanță era mult mai sigur , cu astfel de dureri nu știu dacă reuseam să ajung cu bine la spital.
Datorită injecției pe care asistenta din ambulanță mi-o făcuse în venă, durerea era mult mai suportabilă.
În spital am intrat bucuroasă, cu fruntea sus, era și normal doar voi aduce un suflet pe lume, sufletul meu.
Sunt preluată încă de la ușă de două asistente drăguțe care mă duc într-un salon unde mă ajută să mă schimb într-o cămașă de noapte.
- Pacienta este gata? intră un doctor întunecat la față.
- Da domnule doctor, imediat o aducem în sala de operație.
- Sala de operație? întreb îngrozită, nu stați..  eu am optat pentru nașterea naturală, este scris în dosarul meu.
- Poate ai optat domnișoară, îmi răspunde medicul plictisit, doctorul tău a fost un inconștient să te facă să crezi că poți naște natural, copilul este mare.
- Dar medicul meu trebuie să ajungă, l-am sunat înainte să plec de acasă.
- Nu mai poate ajunge, este prins în trafic , ne-a anunțat, așa că îi preiau eu cazul.
- Dar eu....
- În maxim 5 minute sunt în sala de operație, le comunică medicul asistentelor înainte de a ieși.
Încep să plâng, nu înțeleg ce se întâmplă, mă simțeam singură, părinții mei erau plecati la un congres în Suedia, Alex nu era lângă mine tot din cauza mea, iar Miruna încă nu ajunseseră.
Condusă de asistente intru în sala de operație, pentru o clipă am crezut că mă pierd în sala mare și impecabilă, mă întind pe masa respectivă și zăresc medicul anestezist care intră grăbit pe ușă.
Aruncă câteva indicații celorlalte asistente și se apropie de mine cu masca de anestezie.
- Stați ce faceți? mă feresc .
- Vei fi anesteziată.
- Da dar nu vreau să dorm, protestez , vreau să-mi văd fetiță, să o aud, nu accept anestezia totală, protestez.
- Bine, pufnește nervos, vino să o ții să-i fac anestezia în coloană, cheamă o asistentă.
Îmi rezem capul în coșul pieptului a asistenței care stătea în fața mea și simt acul subțire și rece cum intră în coloana mea.
Îmi înghit lacrimile și încerc să suport durerea ascuțită, sunt întinsă din nou pe masă imediat după ce intra doctorul pe care îl cunoscusem mai devreme.
- Îți mai simți picioarele? mă întrebă fără să mă privească.
- Nu, îi răspund speriată.
De la brâu în jos sunt acoperită cu un cearceaf peste care este trasă masa mobilă plină cu ustensile, lampa mare lumina deasupra mea iar eu îmi înseamnă capul întorc în partea dreaptă, priveam peretele alb pe care stătea atârnat un ceas.
Secundarul se mișcă cu viteza melcului, nerăbdarea mea creștea, în sala nu auzeam decât aparatul de monitorizare și ustensilele cu care lucra medicul ajutat de una dintre asistente.
Îmi întorc capul și îl privesc pentru o clipă, cu fruntea transpirata și ochii întunecați lucra concentrat.
- Hai, acum...îi aud vocea medicului.
Un scâncet scurt înăbușit mă îngheață, văd asistenta ieșind în viteză pe ușă cu ceva în brațe.
- Fetița mea? Unde este fetița mea? întreb alarmată.
- Stai liniștită, încearcă să mă calmeze o asistentă, îți vei face rău.
- Rău? Ce are fetiță mea? întreb din nou...
- Nu știm, țipă doctorul nervos, vom vedea, copilul nu prezentă semne vitale, este resuscitat în acest moment.
- Voi glumiți? Copilul meu este sănătos, încep să țip și să plâng, nu pentru mult timp pentru că anestezistul îmi așează masca pe față iar eu adorm.
Trezită de durerile din zona abdomenului, privesc speriată rezerva în care mă aflu, Miruna stătea în fața ferestrei și îi vedeam corpul tremurând.
- Miruna, o strig ușor.
Aceasta se întoarce nu înainte de a-și șterge lacrimile.
- Ai nevoie de apă, vine spre mine cu o sticla de apă în care era un pai.
- Las-o dracu de apă unde este fiica mea?
- Laura...
- Miruna unde este fiica mea? încep să plâng.
- Îmi pare rău, ridică din umeri, micuța nu a supraviețuit...
- Ce? Tu vrei să spui că eu nu am devenit mamă deși am purtat acel copil 9 luni în pântec, încep să țip.
Pe ușă intră grăbiți părinții mei însoțiți de Alex , toți cu ochii umflați de plâns.
- Unde este fetița mea? Vreau să-mi spuneți acum, le poruncesc plângând.
- Laura, încearcă să mă îmbrățișeze mamă însă o resping.
- Unde este fetița mea, este ultima oară când vă întreb!
- Nu avea nici o șansă, căile respiratorii erau ușor perforate.
- Ce tot spui? Copilul meu era sănătos, chiar medicul m-a asigurat că se va naște fără nici un fel de problemă.
- Copilul s-a născut mort, îmi spune tata.
- Ba nu, dau din cap , ba nu eu am auzit-o, eu i-am auzit scâncetul înăbușit, eu am auzit.
Incapabilă să mă mișc, încep să arunc de pe mine cearceaful , pătura, perna, țipând de durere.
- Unde este fiica mea, vă rog să îmi spuneți unde este fiica mea, vreau să o văd pe fiica mea, mamă te rog sa mă duci la fiica mea, te rog...
- Îmi pare rău scumpa mea...
Rămân stană de piatra, fara să reactionez , privind în gol, în urechi încă aud scâncetul fiicei mele, știu sigur că nu mi s-a părut, poate acela a fost primul și ultimul ei scâncet.
- Laura, îi aud vocea lui Alex, tot mai aproape de mine, îmi ia mâna în care era perfuzia și mi-o sărută lung.
- Te rog să mă ieri că am plecat, te rog să mă ierți că nu am fost alături de tine.
- Alex, nici măcar nu am apucat să îi aleg un nume ăsta este păcatul meu, Dumnezeu m-a pedepsit pentru că am ascuns aceast copil de tatăl său, Dumnezeu m-a pedepsit.
Îmi trag mâna din mâna lui Alex pe care îl privesc urât, o caut pe mama cu privire și o găsesc în brațele tatălui meu.
- Mamă te rog să mă duci la fiica mea.
- Nu este posibil, nu mai există... corpul .
- Ce...ce vrei să spui? Că mi-au incinerat fiica?
- A fost cel mai bine, acum importanta ești tu, trebuie să-ți revii .
- Nu , nu voi reuși fără ei...de ce Dumnezeu mi-a luat tot ce iubesc Miruna?
- Laura, te rog nu gândi așa, nu fii supărată pe Dumnezeu, el dă astfel de încercări doar oamenilor puternici, doar celor puternici.
- Și acum ce eu sunt cobaiul Lui? Îmi vreau fetița înapoi, sunt sigură că are destui îngeri care să stea alături de el, de ce fiica mea, de ce? De ce nu vrei să mi-o aduci tată , doar să o strâng în brațe și să o pup, doar atât, îi cer ajutorul disperată.
- Laura îmi pare rău...
- De ce nu poți? Doar ești managerul spitalului, nu mă iubești?
- Laura te rog să te liniștești, îți vei face rău, ți se va deschide operația.
- Nu-mi pasă, încep să zbierat și încerc să mă arunc din pat însă Alex reacționează și mă prinde în brațe, mă strânge puternic la pieptul lui și începem să plângem.
- Miruna mergi și cheamă o asistentă cu un calmant, îi aud vocea mamei.
- Alex dacă un copil care rămâne fără părinți se numește orfan, un părinte fără copilul lui cum se numește Alex? Cum?
- Vei trece și peste asta Laura, îți jur că te vom ajuta, împreună ne vom da silința.
- Greșești, îi răspund privind în gol, peste pierderea unui copil nu treci.
Dacă în mod normal as fi zbierat din nou și aș fi refuzat orice ajutor, am acceptat injecția asistentei.
Era pedeapsa mea , doar a mea , va fi crucea grea pe care o voi duce-o până când voi muri.
Aveam impresia că sunt imuni la durerea mea, nimeni nu mă putea înțelege, nimic nu mă putea consola, singura care știa prin ce trec era Fecioara Maria.
- Nu mai am nici un copil, nu mai sunt mamă...
- Ba da scumpa mea, ești mama unui înger , Dumnezeu te-a ales să fii mama unui înger.