Toreadorul ( Vol 1 )

. 28 .

Laura

Cu ajutorul celui de Sus și a unei forțe divine, am reușit să scriu cartea, mă închideam în camera îngerului meu de dimineață și ieșeam abia după ce ceasul bătea ora 00:00.
Poate din cauza oboselei și a stresului, mi se părea că toți cei care îmi erau alături îmi ascundeau ceva, brusc Miruna și Alex au ales să plece într-o mini vacanță de 2 zile în Spania, părinții mei au dispărut și ei tot atunci.
Deși nu-mi plăceau sa lucrurile făcute pe ascuns cine eram eu să cer socoteală privind viața lor personală.
Cu ajutorul colegilor mei și a unei edituri am reușit să tipăresc cartea în 1000 de exemplare, deși mi s-au părut multe, cei de la editură mi-au spus că aceasta nu este decat prima tipărire și că cererea va fi mult mai mare.
Lucru confirmat de prezența celor care s-au prezentat la prezentarea cărții.
Sala închiriată cu ajutorul lui Johnny care mi se părea enormă la început, acum era neîncăpătoare de cupluri cu copii în căruț sau pe jos, tineri și bătrâni și nu în cele din urmă familia mea.
Era un vis devenit realitate cu ajutorul îngerului meu.
Urc pe scenă alături de organizatorul de evenimente și îmi rezerv câteva clipe să-i privesc pe fiecare în parte.
- Ar trebui să încep cu un " bună ziua" însă în locul ei vreau să spun un "mulțumesc" vouă că sunteți aici, le mulțumesc și colegilor mei reporterii pe care îi anunț că îmi pot adresa întrebări.
- Știu că ar trebui să citesc un pasaj din carte, însă nu o voi face, vă voi vorbi din inimă. Trebuie să recunosc că sunt extrem de emoționantă că sunteți alături de mine într-un număr atât de mare ...este uimitor, deși nu vă cunosc, simt, inima îmi spune că în această sală imensă nu sunt singura mamă de înger.
Privesc emoționantă din nou spre mulțimea din fața mea iar inima îmi stă în loc, alături de Alex, Miruna, părinții mei și Vladimir stă Alejandro și fiica lui care își ține strâns în brațe un ursuleț.
Cu ochii înlăcrimați și bătăile inimii accelerate, îmi fac curaj să continui, las cartea din mână pentru că începusem să tremur destul de tare, paharul de apă din fața mea mă îndeamnă să-mi ud gâtul uscat pentru a putea continua.
- M-am răzvrătit împotriva Lui, nu o dată, de multe ori, însă am reușit să înțeleg în cele din urmă că aceasta este crucea pe care trebuie să o duc, știu că îngerul meu nu ar fi vrut să plâng până când ochii mi-au secat, ar fi vrut o mamă veselă, puternică care poate trece peste toate încercările vieții, pentru că da... Dumnezeu oferă astfel de " încercări" doar oamenilor puternici, de acest lucru mi-am dat seama după încă două sarcini pierdute.
Fac din nou o pauză lungă deoarece privirea mă poartă din nou spre cei doi, Alejandro mă privea mândru iar micuța Laura avea lacrimi în ochi.
- Laura, crezi că vei reuși cu ajutorul acestei minunate cărți să oferi alinare cuplurilor care și-au pierdut copiii? aud întrebarea unui fost coleg.
Îmi șterg discret lacrimile din colțul ochilor și îi zâmbesc.
- Sper să reușesc, această carte am scris-o, într-un timp record, am stat într-un loc sacru pentru mine, mai exact în camera îngerului meu, care acum este plină de ecografii înrămate și păstrate cu sfințenie.
- De ce te-ai semnat "mamă de înger" și nu Laura Vasiliu? aud întrebarea unui alt fost coleg.
- Pentru că acest nume mă reprezintă, asta și sunt. Acum în încheiere aș vrea să vă spun că  mi-aș dori să vă ajut, pe ultima pagină a cărții găsiți atât numărul meu de telefon cât și adresa unde locuiesc. Dacă voi credeți că o pot face , vă aștept. Încă o dată vreau să vă mulțumesc pentru prezența voastră și pentru sprijinul vostru, mă înclin.
Când cei prezenți au început să aplude în picioare atunci mi-am dat frâu liber lacrimilor, am început să plâng simțind că mă eliberez .
A urmat sesiunea de autografe, poze, coada era imensă însă eu eram neobosită și dornică să le zâmbesc din nou.
- Ai fost minunată, aud vocea celui pe care îl iubesc, îmi ridic privirea și îl văd în fața mea de mână cu fiica lui care la rândul ei îmi zâmbește din toată inima și îmi întinde o carte.
- Un autograf și pentru mine? mă întreabă privindu-ma atent.
- Sigur, mă bucur ... că sunteți aici dar cum ...
- Cu avionul, îmi răspunde amuzat Ale la întrebarea pe care urma să o pun.
Îi întind cartea micutei după ce semnasem în ea iar aceasta parca nu voia să se miște, stătea și mă privea.
- Dacă puteți...după ce terminăm aici ...a...părinții mei au organizat o masă și ... dacă vreți să veniți și voi...la adresez invitația .
- Suntem deja invitați, răspunde cea mică, ne vedem mai târziu, mai spune și apoi pleacă alături de tatăl ei de mână.
Acum eram nerăbdătoare să ajung acasă, să sărbătoresc succesul cu cei dragi dar nu în ultimul rând să petrec câteva clipe în compania micuței Laura.
- Ești gata? Mergem? apare de nicăieri Vladimir.
- Da, cred că am terminat, privesc cu atenție întreaga sală acum goală. Mergem.
Mă ridic de pe scaunul pe care înțepenisem și alături de el mă îndrept spre casă.
Pe tot parcursul drumului m-a felicitat și ridicat în slăvi, totuși era ceva schimbat la el, era o emoție pe care încerca să și-o ascundă, deși am încercat să îl determin să-mi spună despre ce este vorba mi-a invocat o mulțime de motive.
Ajunși în fața casei unde locuiesc părinții mei și unde urma să sărbătorim intru nerăbdătoare.
Miruna stătea alături de Alex pe canapea și privea zâmbind spre tata care o ținea în brațe pe micuța Laura.
Mama cu lacrimi în ochi stătea lângă Alejandro și o privea cu dragoste.
Când îmi simt prezența toți cei prezenți se ridică în picioare și mă aplaudă din nou.
Nu mă așteptam la asta, și luată prin surprindere încep din nou să plâng, Vladimir își așează mâinile pe umerii mei și îmi șoptește ceva la ureche, ce nu știu eram probabil mult prea atentă la Alejandro care deloc încântat de gestul lui strângea din pumni și își încorda maxilarul.
- Vă rog, este prea mult mă faceți  să mă simt o vedetă de la Hollywood, mă apropii de ei.
Micuța Laura coboară din brațele tatălui meu și se apropie cu pași îndrăzneți de mine.
Îmi abandonez geanta pe canapeaua din fața mea și mă cobor la nivelul ei, îi privesc chipul angelic, ochii negri , genele lungi, năsucul mic, buzele pline care se întindeau într-un zâmbet.
Aș fi vrut să o întreb ceva însă nu știam ce, îi privesc pe toți cei prezenți și mă simt debusolată, atenți și cu lacrimi în ochi, suspinau în tăcere de parcă așteptau punctul culminant.
- Îți place în România? găsesc imediat întrebarea ajutătoare.
- Da, este frumoasă și îmi doresc să rămân aici alături de tine și tati, merge spre tatăl ei pe care îl prinde de mână și îl aduce lângă mine.
Mă ridic în picioare și în mintea mea încerc să-mi dau seama ce naiba se întâmplă și ce mi se ascunde.
- Draga mea, mă bucur că îți place în România însă locul tău și al tatălui tău este alături de mama ta, îi răspund și totuși regret că spun asta , nu vreau sa creadă că o alung.
- Exact despre asta este vorba , mă ia și pe mine de mână , locul tatălui meu și al meu este lângă mama mea adevărată.
Îl privesc pe Alejandro incercand sa îmi dau seama despre ce încearcă să-mi transmită ce-a mică prin vorbele ei iar acesta îmi cuprinde cealaltă mână, stam în cercul format de noi 3 ținându-ne de mână.
- Să înțeleg că vreți să vă mutați în România, Dalida știe că sunt aici?
- Dalida a murit, de această dată acest lucru este adevărat, s-a întâmplat totul sub ochii noștri, îmi vorbește Alejandro relaxat.
- Dumnezeule, trebuie să fi fost traumatizant, le dau drumul la mână și fac doi pași înapoi.
Privesc cu mila copila rămasă orfană de mamă și cu dispreț pe Alejandro care în sinea mea credeam că se folosește de acest lucru pentru a putea continua ceea ce în urma cu atâția ani abandonasem.
- Trebuie să știi un lucru, trebuie să-ți dezvăluim adevărul,  Alejandro o prinde din nou pe cea mică de mânuță și stau drepți în fața mea.
Tensiunea se lasă pe noi că o pătură groasă și apăsătoare, despre ce adevăr era vorba și mai ales cine era cel mințit, dar din câte îmi pot da seama de un sunt singura care nu are habar de ce naiba se întâmplă, toți cei prezenți erau complici cu cei doi.
- Ce tot vorbiți? Despre ce adevăr, nu înțeleg.
Micuța Laura își trage mânuța și fac doi pași mărunți spre mine.
- Dalida nu era mămica mea, ea a fost cea care m-a furat direct din pântecul mamei mele, s-a folosit de mine pentru a-l ține pe tati alături de ea.
- Nu...nu înțeleg despre ce vorbești...
- Tu nu ești mama unui înger, mă prinde de mână, tu ești mămica mea.
Ochii fetiței înlăcrimați și fețele plânse a celor din jur mă năucesc, dau negativ din cap însă nu-i dau drumul la mână nici atunci când simt că picioare mi se înmoaie iar în jurul meu totul se întunecă.
Mă trezesc întinsă pe canapea înconjurata de familie, chipurile lor îngrijorate mă readuc la realitate iar prezenta lui Alejandro și a micuței Laura nu fac decât să confirme cele mai petrecute mai devreme.
Atunci când mă ridic cea mică se repede spre mine și mă îmbrățișează strâns.
- Vreau să-mi explicați ce naiba se întâmplă, ce joc mizerabil joci Alejandro încât să o folosești pe fiica ta că să îți atingi scopurile? îl întreb cu furie pentru prima dată făcând abstracție de prezența celei mici.
- Nu este nici un joc, nici o minciună ci doar un adevăr descoperit, începe să îmi vorbească, totul a început în clipa în care am pasit în camera cu îngeri și am fotografiat rama în care era ecografia fiicei noastre. Am vrut sa o comparație atunci când am ajuns acasă cu ecografiile pe care le aveam acasă, erau identice, astfel am descoperit că numele tău era acoperit de cel al Dalidei.
- Dar asta nu demonstrează că...
- Asta m-a determinat sa fac un test ADN, îmi întinde o foaie printată.
Nu o citesc în schimb nu îl părăsesc cu privirea.
- Ai făcut un test fără ca eu să știu?
- Da, am reușit cu ajutorul lui Alex, tot cu ajutorul lui clinica ne-a oferit răspunsul chiar a doua zi.
Îl privesc pe Alex însă el își lăsă capul în pământ.
- Dar cum s-au întâmplat, eu am...copilul a fost incinerat și ...
- Totul a fost pus la cale de Dalida și de doctorul care te-a operat, îmi răspunde scurt.
În minte îmi revine imagini cu doctorul din acea zi neagră care mi se părea suspect.
- Mami, eu sunt aici nu am murit, vreau o familie adevărată, vreau doi părinți care sa doarmă împreună și cu care să merg la plimbare, promit că voi fi cumințică și vei învăța să mă iubești.
Mă așez în genunchi in fata ei plângând și îi mângâi chipul , era ireal tot ce se petrecea.
- Nu pot să cred că trăiești, nu pot să cred că ești lângă mine și te ating, ești copilul meu...cel după care am plâns neîncetat atâția ani, Dumnezeule îți mulțumesc, o trag în brațele mele și o strâng cu putere.
Întregul tablou se întregește atunci când mi se alătură și Alejandro care ne cuprinde pe amândouă în brațele lui mari și puternice.
- Ele sunt fetele mele, cele pentru care mi-aș da viață în fiecare clipă, tot ce iubesc pe acest pământ, vorbește Alejandro iar cei prezenți printre lacrimi și suspine încep să aplude.

Dragelor asta este desertul mult așteptat, are și cireașa, vă pup.