Toreadorul ( Vol 1 )

. 22 .

Goi întinși pe patul încălzit de dragostea noastră, stăm tăcuți deși avem atâtea să ne spunem.
Își ridică capul și îmi privește tatuajul de pe piept.
- Ai șters un înger, mângâie locul gol.
- Da...ce rost mai avea?
Îi atrage atenția tatuajul cu portretul fiicei mele de pe umărul drept. Îmi ridic mâna să îl poată vedea.
- Este un copil superb...
- Aici avea 6 luni, o cheamă Laura.
Îmi zâmbește trist apoi coboară cu degetele pe data inscripționată sub nume.
- Ce...ce dată este asta? mă întrebă neliniștită.
- 18.08.2014? Este ziua în care s-a născut.
Se îndepărtează de mine rapid și începe să plângă, cade în genunchi la marginea patului și își pune mâinile în cap.
- Laura, ce ți se întâmplă? cobor din pat și mă așez în genunchi în fața ei.
- Iartă-mă, reușesc să înțeleg cuvintele pe care încearcă să le pronunțe.
- De ce ? Ce s-a întâmplat? Laura vorbește cu mine la naiba!
Cu mâinile tremurând îmi cuprinde fața și mă privește trist.
- Lasă-mă să te privesc pentru ultima dată...
- Nu Laura, te înșeli...nu te voi mai părăsi niciodată...nu mai pot...
- Ba da, pentru că mă vei ura ...
Vreau să îi spun ceva însă mă oprește.
- Copilul... fetița care a ....murit la naștere ...era....a noastră.
Mă ridic în picioare brusc ea rămânând cu mâinile întinse în aer.
- Ce glumă proastă mai este și asta?
- Nu este ... mi-aș dori însă...îmi pare rău...
- Laura, în momentul ăsta vreau să-mi explici exact, pentru că jur că nu reușesc să ghicesc.
- Am rămas însărcinată, imediat după ce am terminat testele și tratamentele prescrise de doctori...
- Când, Laura, când?
- Înaintea accidentului...
- Dar tu nu erai însărcinată atunci eu te-am auzit, ne-am certat...
- Tu ai auzit doar sfârșitul conversației mele cu Miruna, am venit după tine în Spania ca să îmi cer iertare că ți-am ascuns anumite lucruri și să îți spun că vom avea un copil însă apariția Dalidei ...
- Tu te-ai despărțit de mine, m-ai părăsit deși purtai în pântece un copil? Mi-ai ascuns acest lucru? încep să urlu.
- Îmi pare rău... șoptește, toți m-au sfătuit să îți spun , și asta am și vrut să fac așa că ți-am scris o scrisoare la care ți-am atașat și câteva poze de la ecografie.
- Și unde este scrisoarea , de ce nu am primit-o?
- Am rupt-o , urma să o primești împreună cu valiza de haine însă...atunci când am văzut reportajul cu tine și Dalida și am aflat că veți avea un copil...am decis să...
- Ai decis? Tu ai decis? Ai decis mai multe lucruri Laura , ai decis să mă părăsești desi eu nu voiam, totul pentru că Dalida a înviat, ai decis să-mi ascunzi că voi avea un copil, tu la mine te-ai gândit cât de mult mi-ai frânt inima cu deciziile tale? 
- Iartă-mă....
Îmi îmbrac pantaloni , îmi trag cămașă și ies pe ușă furtunos ținând în mână adidași.
Intru în camera mea și încep să sparg tot ce întâlnesc în cale.
Îmi scot telefonul din buzunar și apelez.
- Fabian te rog să-mi împrumuți avionul tău , vreau să plec urgent în România, te rog să-mi faci rost de un mijloc de transport de la aeroport, îți trimit printr-un mesaj adresa la care trebuie să ajung.
Mă îmbrac rapid cu ce îmi cade în mână și ies închizând ușa în urma mea, sunt rănit , sunt dezamăgit, sunt confuz.
Avionul mă aștepta pe terasa hotelului, când am urcat, când am ajuns în România nu știu , mintea mea era plină cu atâtea gânduri, atâtea sentimente triste care îmi frângeau inima.
Șoferul mă aștepta chiar la ușă avionului , mă conduce spre mașină și în maxim 20 de minute ajung în fața unei vile.
Sun la ușă și bat în același timp cu nerăbdare, când ușa se deschise Miruna mă privește de parcă ar fi văzut o fantomă.
- Ale...ce ...de unde...
-  Unde este soțul tău? trec nervos pe lângă ea intrând în casă.
- În birou...dar stai ... Ale...aud vocea ei în spatele meu.
Deși nu știam unde se află biroul mă las condus de instinct și deschid prima ușa care îmi apare în cale.
Cufundat în hârtiile împrăștiate pe birou, Alex își ridică capul și mă privește șocat.
- Alejandro ce faci aici? reușește să se ridice în picioare însă mă reped la el și îl lovesc cu pumnul, cade precum un sac de cartofi, mă așez peste el și orbit de furie încep să-l lovesc din nou.
- Asta este pentru că mi-ai ascuns faptul că voi avea un copil, asta este pentru că nu ai avut grijă de ea așa cum mi-ai promis, iar asta este pentru sfârșitul prieteniei noastre.
- Nu...te rog să-l lași Ale, strigă plângând Miruna, Laura ne-a interzis să îți spunem.
Mă dau jos de pe el și rămân în fund, rezemat de perete cu capul plecat și mâinile atârnate pe genunchi , încep să plâng în hohote.
Alex se ridică de jos cu ajutorul Mirunei și iese, rămân singur cu gândurile mele , cu durerea mea, nu pentru mult timp însă pentru că Miruna intră plângând din nou în birou și se apropie de mine.
- Știu că te doare, toți am fost dărâmați de pierderea micuței, nu a vrut să-ți spună pentru că i-a fost frică că îi vei lua copilul.
- Îi voi lua copilul? Acel copil nu era un obiect , acel copil trebuia să crească alături de mine și de ea, trebuia să-mi spună.
- A vrut să-ți spună... ți-a scris o scrisoare...
- Pe care a rupt-o, o întrerup.
- Da, în momentul în care a aflat că vei deveni tată.
- Nici nu știu ce să mai cred, nu mai pot gândi, mă doare sufletul Miruna, te rog să mă crezi.
- Așteaptă o clipă, se ridică de lângă mine și o urmăresc cu privirea neînțelegand ce vrea să facă. Se apropie de un seif ascuns în spatele unui tablou și scoate un plic.
- Uite, înăuntru vei găsi scrisoarea ruptă, ea nu știe despre ea, crede că i-am aruncat-o, însă am păstrat-o pentru că știam că va veni această zi.
Privesc plicul însă nu vreau să-l iau, să citesc ce? Să aflu ce?
- Ce nume urma să poarte ....fiica ...mea?
- Nu era hotărâtă în privința numelui, a vrut să se lase condusă de instinct și să-i aleagă  numele atunci când o va ține în brațe pentru prima dată... însă acest lucru nu s-a mai întâmplat...
- De ce a murit?îmi fac curaj și o întreb.
- A fost un șoc, pentru că pe tot parcursul sarcinii medicul ne-a asigurat că este bine și sănătoasă însă atunci când s-a născut a intrat într-un stop cardio respirator, manevrele de resuscitare au fost în zadar, căile respiratorii erau perforate.
- Unde este trupul micuței?
- Nu mai există nici un trup, a fost incinerată imediat după autopsie, nimeni nu a văzut-o, Laura spune că a auzit-o scâncind însă acest lucru este imposibil.
Îmi lovesc capul de perete în mod repetat și mă simt amorțit de atâta durere.
- Dacă vrei...poți vedea camera care urma să fie a fetiței, sunt ecografii înrămate, îmi propune Miruna pe care o privesc atent pentru prima dată de când am intrat, plângea și era tristă semn că și ea a fost la fel de afectată de cele întâmplate.
Mă ridic și o urmez, urcăm la etaj și mă conduce până în dreptul unei uși albe pe care stătea atârnat un îngeraș.
- Vei găsi camera plină de îngeri, în fiecare figurină Laura încerca să-și imagineze chipul fetiței, după ce îmi spune toate aceste lucruri pleacă.
Rămas singur, trag aer în piept și intru cu teamă în camera amenajată special pentru un bebeluș și chiar era plină de îngeri.
Mângâi pătuțul cu baldachin, pernuța din el și îmi îndrept privirea spre tablourile de pe perete.
Erau ecografii din toate perioadele sarcinii. Zâmbesc atunci când recunosc, mânuțele, piciorușele și corpul abia format.
Un mini casetofon așezat pe dulap îmi atrage atenția, apăs play și aștept să înceapă melodii pentru copii sau cele care conțin sunete albe pentru liniștire însă încremenesc atunci când în boxele mici aud bătăile inimii ușor accelerate.
Mă așez pe fotoliu deoarece picioarele nu mă mai ascultă, încep din nou să plâng și sunt tot mai convins că acele bătăi sunt ale fetiței mele.
Din greșeală lovesc cu cotul rama foto rezemată de o jucărie de pluș.
O ridic și o inspectez, probabil era din ultima lună , aici fetița chipul fetiței mele era destul de vizibil.
Privesc mai atent și citesc data 02.08.2014 , ora 14:21, Vasiliu Laura , 39sapt și 2 zile.
- Este ultima ecografie , a fost pentru prima și ultima oară când doctorul a reușit să-i prindă chipul, îi aud vocea Mirunei în spatele meu.
Îmi șterg ochii și mă ridic în picioare ținând în mână rama.
- Asta rămâne la mine, îi spun scurt.
- Ale...îmi pare rău dar nu te pot lăsa să o iei, Laura în fiecare seară vine în această cameră, dă drumul la casetofon și adoarme ținând în brațe această ramă.
- Nu-mi pasă pentru că nici ei nu i-a păsat de mine și de sentimentele mele.
- Nu o poți condamna Ale, se apropie sfioasă de mine și își așează mâinile pe brațul meu, a purtat acest copil în pântece 9 luni, i-a simțit fiecare mișcare, nu îți poți imagina cât a plâns atunci când a ieșit din spital cu brațele goale, luni întregi de terapie, nopțile pline de coșmaruri, devenise un cadavru...știi ce a pus-o pe picioare? Știi ce a ținut-o în viața în tot acest timp? Iubirea pentru tine, nu te-a uitat și nici nu o va face niciodată, tu ai acasă un copil care te așteaptă pe care îl vezi , îl săruți și îl atingi ...în schimb ea nu are decât această ramă și cd-ul cu bătaie inimii , atât.
Avea dreptate, însă nu puteam trece peste această minciună, înainte să așez rama la loc , îmi scot telefonul din buzunar și o fotografiez.
- Eu voi pleca...îi vorbesc privind pierdut pătuțul gol.
- Toți am făcut ce am putut să o convingem să îți spună , Alex...
- Nu-mi vorbi despre acel trădător, pentru mine nu mai există, îi spun înainte să ies din cameră și apoi din casă.
Urc în mașina care mă aștepta și rămân cu privirea pierdută pe geam.
- Unde mergem acum domnule?
- La aeroport.
Același lucru mă întreabă și pilotul atunci când urc în avion.
- Nu știu...

**** Știut, știu, știu, una caldă , una rece , nu vreau să vă supăr prea mult însă ... haideți să privim partea plină a paharului, Kiss ****