Toreadorul ( Vol 1 )

. 26 .

Alejandro

Pornesc învingător spre casă înaintea ei și intru înăuntru de parcă ar fi fost a mea.
Intru în salon și o găsesc pe Miruna stând de vorbă cu un bărbat brunet, înalt care avea lângă el un câine cu o cravată.
Miruna se ridică în picioare speriată când mă vede și mă simt vinovat pentru asta.
Tipul mă privește cercetător după care își mută privirea în spatele meu .
- Frumoasa mea, se ridică în picioare și își desface brațele în care se cuibărește Laura mea, care trece pe lângă mine lovindu-mă cu cotul.
- Ce mă bucur să te văd Vladimir, o aud completând.
Deci el este fostul soț, nu știu de ce dar încep să-l compar cu mine, fizic ne asemănam destul de mult însă atitudinea lui de papă lapte și felul cum se comporta Laura mea cu el mă făcea să fierb.
- Uite vreau să-ți fac cunoștință cu noul membru William Shakespeare, face semn spre câinele plictisit care avea limba scoasă de un metru afară.
- Dumnezeule Vladimir când o să alegi și tu niște nume normale pentru căței, cum se înțelege cu Batman? se așează lângă câine și îl mângâie pe cap.
- Neașteptat de bine, îi răspunde în timp ce mă privea atent, era clar că și el știa cine sunt la fel cum știam și eu.
Toată furia și gelozia mea se transformă brusc în vinovăție și rușine atunci când în salon își face apariția nimeni altul decât Alex, desfigurat .
Încremenește când mă vede și face pași înapoi.
- Nu...te rog Alex nu face asta...îi spun fără să țin cont de prezența măscăriciului.
- Pentru ce ai venit acum Ale? Te rog să mă lași să-mi revin și apoi mă poți lovi din nou , îmi spune viteaz.
- Am venit să-mi cer iertarea, mă apropii de el și îmi întind mâna.
Alex mă privește neîncrezător și totuși după multe momente în care ar fi vrut să mă respingă îmi întinde de mână și îl îmbrățișez bărbătește, acum îi mulțumeam în gând Laurei că mi-a redat prietenul.
- Mă ierți? îl întreb din nou.
- Ești fratele meu de cruce chiar crezi că scăpai chiar așa ușor de mine? mă întreabă râzând.
Mă întorc spre cei trei din spatele meu și îi privesc cercetător, Laura îi șoptește ceva la ureche măscăriciului și trece razant pe lângă mine urcând pe scări.
- Te superi dacă te părăsesc puțin? îl întreb pe Alex care deja avea pe buze un zâmbet larg.
- Te rog, cred că știi bine unde o găsești, îmi face semn cu capul spre scări.
Fără să stau pe gânduri urc scările rapid și mă opresc în fața ușii albe cu îngerași.
- Pot să intru? ciocănesc ușor la ușă și o deschid.
Nu-mi răspunde, de fapt nici nu mă privește, ținea în mână rama cu ecografia fiicei noastre,  gânditoare.
Mă simțeam neputincios în fața durerii sale, a-și fi vrut să o strâng în brațe, să îi șoptesc că totul va fi bine însă știam că mă va respinge.
- Mă voi apuca de scris, vreau să scriu o carte referitoare la experiența mea tristă, să vorbesc despre îngerul meu... începe să vorbească privind pe fereastră.
- Asta este un lucru minunat, chiar mă bucur că te întorci la prima ta iubire " scrisul".
Mă privește și îmi zâmbește scurt, așează rama la locul ei și se ridică în picioare.
- Cred că astfel mă pot refugia cumva...
- Eu sunt aici mi amor, vom împărți durerea...
- Ce să împart cu tine? Du-te la familia ta, ce a fost a fost gata Alejandro, învață să treci peste trecut, " noi" nu mai există.
- Ba da existăm uită-te la mine, la tine suntem aici, întind mâna să o ating dar se ferește. Avem atâtea amintiri împreună.
- Știi ce? Ia-ți amintirilor și ieși pe ușă aia și nu te mai întoarce, pleacă, ieși din viața mea, pleacă , îmi arăta cu degetul ușa.
- De ce mi amor, de ce mă alungi acum că te-am regăsi?
- Mă vei omorâ într-o zi, de fapt nu într-o zi ci chiar acum, pleacă vreau să te știu departe de mine, pleacă la familia ta, nu-ți cer nimic ... doar pleacă ...începe să plângă și cade în genunchi.
- Chiar atât de mult rău ți-am făcut? Chiar crezi că iubirea mea a fost sau este trecătoare? Ei bine nu mi amor, află că este nemuritoare, te voi iubi până îmi voi da ultima suflare, mă așez în genunchi lângă ea și îi cuprind fața în mâini.
- Pleacă, șoptește , nu vreau decât să pleci.
- Plec, acum dar mă voi întoarce, pentru că mă voi lupta cu încăpățânarea ta.
- Ești un inconștient, se ridică fulgerător în picioare și se îndepărtează de mine, fiica ta are nevoie de o familie unită nu de părinți divorțați. Oamenii din viața ta nu sunt asemeni unor piese pe tabla de șah, să îi poți scoate din joc când nu mai ai nevoie de ele.
- Cu siguranță ai dreptate , dar nu voi renunța la tine Laura niciodată, mă ridic și eu și deși a-și fi vrut să mă apropii de ea și să o ating îmi înfrânez dorința și mă mulțumesc doar să o privesc.
Faptul că plângea mă dărâma, faptul că întreaga discuție a avut loc în această cameră sacră pentru ea, mă făcea să mă simt mai vinovat decât eram, iar singurul lucru pe care puteam să-l fac era să plec.
Dar nu pentru totdeauna așa cum își dorea ea ci pentru a-mi pune în ordine anumite lucruri, trebuia să mă întorc în Spania să o aștept pe Dalida și să-i cer divorțul, trebuia să divorțez și să devin un om liber pentru ea ...iar fiica mea mă va urma, știu asta.
- Ai grijă de tine și stai cât mai departe de ....fostul tău soț, îi vorbesc hotărât și ies pe ușă fără să privesc înapoi.
Cobor scările leneș pierdut printre gândurile mele și mă opresc înainte să mă ciocnesc de Miruna care stătea rezemată de pragul ușii și mă privea cercetător.
- Iar ai făcut-o să plângă, nu-i așa? mă întrebă tristă.
- O vreau doar înapoi Miruna, noi suntem sortiți să fim împreuna știu asta.
- Du-te la familia ta Alejandro, se apropie de mine și mă bate ușor pe umăr, după care pleacă.
Rămas singur pe hol strâng din pumni nervos și supărat pentru că nimeni nu credea în puterea iubirii noastre, nimeni nu ne vedea împreună în viitor, nimeni nu ne dădea nici o speranță și totuși eu voi demonstra lumii întregi că se înșeală, noi vom fi împreună mereu.
În salon nu mai era nici fostul soț cu câinele lui circar cu cravată verde și nici Alex, a-și fi vrut să-l mai văd încă odată înainte de a pleca însă nu vreau să forțez și mai mult mâna destinului, deși m-a iertat știu că în sinea lui este supărat.