Tu esti salvarea mea/P.JM/✨

CAP11

A trecut ceva timp de la înmormântarea mamei, am inceput sa ma obișnuiesc cu ideea că nu mai poate fi lângă mine. Totul este la fel cum era înainte, doar un lucru este schimbat. Tata.
   În ultima vreme nici nu ma bagat în seamă, nu ma plâng de asta, însă comportamentul lui mi se pare ciudat. Nu i-a stat nicio data în fire, să nu imi tragă măcar o palma, sau să țipe la mine.
     ***
Ma plimbam pe holurile liceului. Orele începuseră de mult, tocmai de aceea era o liniște deplină. De obicei eram , pot spune, tocilara clasei. De ce? Răspunde-am corect la fiecare ora, ma implicam mereu pentru ori ce, eram cea mai bună. Acum... Nu mai e la fel, ceva sa schimbat la mine. Nu stiu exact ce, însă imi este clar, ca ceva nu este la locul lui.
   ***
Mergeam spre casa, când claxonul unei mașini se aude in spatele meu. Ma gandeam ca este iar bărbatul ala dubios, însă când ma intorc , imi dau seama că m-am înșelat.
   Tata se afla într-o mașină neagră, bătând cu degetul arătător în volan.
    Imi face semn din bărbie să trec în mașină, iar eu tot ce fac este să imi las capul în pământ și să urc în mașină.
   Eu:De ce.. De ce ai venit după mine? Nu mai aveam mult până acasă.
  Tata :Stiu, vei afla când ajungem acasă motivul.
   Respirația mi se oprește pentru o secundă. Cumva, propoziția asta , imi făcea inima să își accelereze bătăile.
***
Ajunși acasă, deschid portiera mașinii și ma grăbesc spre camera mea.
Însă tata ma prinde de încheietura mâinii, oprindu-ma.
   Tata :Avem de discutat, asa ca mișcă în sufragerie.
   Ma uit la el, cum intra înaintea mea în casa, ca mai apoi să îl urmez.
   Ma așez pe canapea, așteptând.
Tata :Cum iti mai merge la liceu?
  Eu:Bine... E ca întodeauna  .
  Tata :Chiar asa?
Eu :Da..
    Tata :Atunci de ce ma sunat diriginta ta, spunându-mi ca nu esti atentă la nicio ora, și nu mai răspunzi la fel cum o făceai înainte?! Ce te distrage?!
   Eu :Nimic...
Tata :Nimic spui... Te-ai îndrăgostit de vre-un băiat, tocmai de aceea nu esti atentă la amaratele alea de ore?!
  Tresar atunci când se ridică brusc de pe canapea, băgându-și mâinile în părul meu , izbindu-ma de podea.
   Tata :Tocmai mi-am amintit , ca noi doi am avut o.. Mică cearta acum ceva timp. Iar tu... Ai îndrăznit să ridici tonul la mine, și să mi te împotrivești.
   Crezi ca am uitat de asta?!
Ma ridic repede și fug spre camera mea, încuind ușa.
    Rămân lipită de ușa, încercând să imi țin lacrimile în frâu.
    Încep să imi cotrobăi prin buzunare, încercând să imi găsesc telefonul.
   Eu:Nu-i aici...
Ceva se izbește de ușa, asa ca ma îndepărtez de ea, stând cu inima  în gât.
     Tata :Deschide ușa! Acum!
Singura mea cale de scăpare, ar fi fost geamul. Însă, era prea mare înălțimea de aici până jos.
   Cel mai probabil , dacă aș fi sărit mi-aș fi rupt un picior, sau ceva.
   Imi îndrept privirea iar spre ușa. Se făcuse liniște. Ma apropii încet de ea, lipindu-mi urechea de lemnul rece, alb.
   Se lăsase o liniște deplină. Imi îndrept mâna spre clanță, apăsând.
   Tata nu era aici, asa ca pășesc înafara camerei mele . Mare greșeală.
    Îl observ pe tata, după ușa cu ceva în mâna. Nu apuc să reacționez în vreun fel, pentru ca imediat simt cum sunt lovită în cap, și ma prăbușesc pe podea.