Tu esti salvarea mea/P.JM/✨

CAP12

Ma trezesc în camera mea, întinsă pe pat.
   Ma ridic în șezut, imi frec tâmplele apoi ma ridic, ducandu-ma spre ușa. Apăsând clanța, constat că ușa era încuiată.
   Mai apas odată, împing, ma izbesc în ea. Orice doar ca să se deschidă.
  Mă cuprinse o panică greu de liniștit,în cap, începând să mi se deruleze scenele petrecute, nu cu mult timp în urma.
   Dintr-o dată aud soneria ușii de la intrare, ma îndrept spre geam încercând să văd persoana care tocmai a sunat.
   Odată ce mi-am clarificat imaginea, și i-am putut observa chipul, întrebările au început să apară din nou. Ce făcea din nou aici? De ce era aici?
    Ușa se deschide.
Tata :A! Jimin! Ma bucur ca ți-ai făcut timp să vii.
   Jimin? Deci asta îi este numele.
Jimin :Mda, de ce mai chemat ? Chiar am multe de făcut .
  Tata :Stiu, stiu. Imi pare rau pentru asta, însă trebuie să ma ajuti din nou la ceva.
  Ma apropii de ușa, lipindu-mi urechea de ea.
  Aud pași venind spre camera mea. Cheile sunt bagate în broasca, iar ușa se deschide.
   Tata :Te-ai trezit vad.
Eu :Ce vrei de la mine?!
  Tata :Plăcere.
Se repede spre mine, trantindu-ma cu putere pe pat.
  Eu :Date de pe mine !
    Pumnul meu se lipește de obrazul lui, însă nu atât de tare cât să imi dea șansa de a fugi.
   Tata :Deci asa vrei sa procedam.
Ma întoarce cu spatele, imi rupe tricoul ce îl aveam pe mine, apoi își scoate cureaua de la pantaloni.
   Încep să plâng și să îl implor să nu facă asta. Imi ținea strâns mâinile la spate, în momentul asta imi doream ca acel tip dubios, cu părul negru răvășit, și cu veșnica lui geaca de piele, să apară să ma scoată din iadul asta.
   Simt durerea sfasietoare , atunci când cureaua se lipește de spatele meu .
   Și țip cât ma țin plămâni. Apoi încă o lovitură.
   După ce se oprește se ridică de pe pat.
   Imi puteam simti spatele sângerând, durerea arzându-mi tot corpul.
   Tata :Jimin! Hai încoace!
Aud din nou pași. Plângeam încontinuu, iar lacrimile imi făceau imaginea neclară. Însă, puteam vedea pe chipul său groaza, mirarea, dar și nepăsarea în același timp. Nu știam ce să cred, însă speram.
   Jimin :Ce naiba faci ?!
Tata :E doar a ta. Sa băgat în treburile noastre , asa ca trebuie să o pedepsesc cumva. Eu mi-am făcut partea, acum e rândul tau.
   Fă-ți de cap.
Apoi iese, și închide ușa în urma lui.
   Se apropie de pat, uitându-se atent la mine. Zărind un zâmbet în colțul gurii sale.
   Cu o voce stinsă, pe care nici eu nu o puteam auzi atât de bine, îi murmur.
  Eu :Te rog.. Ia-mă de aici.
Își aruncă privirea spre tricoul meu rupt, apoi spre spatele meu gol și plin de răni.
   Se întoarce pe călcâie, îndreptându-se spre ușa.
   Eu :Nu.. Nu pleca, te rog.
Incerc să ma ridic, însă degeaba. Durerea era prea mare, iar corpul meu nu mai putea îndura.
   Își întoarce capul spre mine, privindu-ma peste umar.
  Jimin :Nu ma bag în asa ceva. Ar trebui să imi mulțumești ca nu fac asa cum mi-a spus taică-tu.
   Își lasa mâna pe clanța ușii. Încep să plâng și mai tare, gândindu-mă la un singur lucru :Răutatea și egoismul omenirii.
   Se va putea schimba vre-o data asta?
  Îl aud cum ofteaza, și se întoarce la mine.
  Jimin :O să regret asta enorm. Însă cuvintele acelea o să ma bântuie și în mormânt.
    Eu:Multumesc...
I-am multumit, chiar dacă nu știam despre ce naiba vorbea.
Jimin :O să ma chinui mult cu tine, având în vedere ca nu poti sa te ți pe picioare.
   Da-ti tricoul jos.
Ma uit la el.
  Eu :Ce?..
Jimin :Doar fa asa cum iti spun și nu mai pune întrebări! Dacă, chiar vrei sa scapi de aici.
   Mintea imi spunea sa nu fac asta, însă mâinile deja o luaseră înainte. Dandu-mi tricoul rupt, și colorat cu sânge, jos.
  Rănile ma dureau la fiecare mișcare.
   Tata :Te descurci acolo Jimin?!
Jimin :Să spunem! Însă... O să o cam las gravidă dacă nu imi aduci un prezervativ!
   Imi casc ochii.
Îl văd pe tata stând în pragul ușii.
  Tata :Ai grija sa nu plece. Ma intorc repede.
Jimin :Asa sper.
   Apoi dispare din raza mea vizuală.