Cei mai buni amanți

Capitolul 7.

Kaylie Miller

— Exagerezi, mă dojenește Cole, odată intrat în camera mea de cămin.

Spre norocul meu suntem singuri, fetele sunt fiecare la propriul iubit și asta mă liniștește. N-aș vrea să asiste la discuția dintre noi doi ce sigur va degenera. 

Sunt nervoasă!

Supărată. 

Dezamăgită. 

Indignată. 

Am așa de mult chef să-l lovesc încât îmi țin mâinile strânse în pumni pe lângă corp pentru a mă stăpâni. Trandafirul acela stupid pe care îl ține între degete îmi vine să i-l înfig în sus pe partea posterioară, asta fără să-l scap de țepi.

— M-ai lăsat acolo fără niciun ban, nu exagerez deloc, mârâi printre dinții încleștați mijind ochii spre el. Exageram dacă mă lăsai în fața căminului și te duceai să bei cu idioții ăia, dar așa.

Părul șaten îi cade în cârlionți peste frunte, ochii săi verzi precum iarba la început de primăvară par destul de tulburi din cauza reacțiilor mele. Sunt o fire foarte calmă și rațională, însă răbdarea mea și-a cam găsit limita aseară. Deși îi sunt recunoscătoare lui Drew pentru că m-a adus acasă și și-a pierdut timpul cu mine asta nu face ca furia mea față de Cole să scadă.

Șatenul mă privește tandru, lăsând părerea de rău să-i învăluie ochi pentru a-și atinge obiectivul. Lasă floarea pe salteaua patului meu, lângă oița mea ce până mai devreme mi-a fost pernă și suport moral, și înaintează cu un pas pentru a se apropia de mine, făcându-mă să mă îndepărtez ca să-mi păstrez toate simțurile treze. Nu vreau să cedez. Nu am nici cea mai mică intenție să-l las pe el să câștige, nu de data aceasta!

Aseară Ly- oița mea ce a început să prindă nuanțe de gri pe blană- a stat și mi-a ascultat ofurile, ajutându-mă să-mi mai revărs din frustrări. Plușul ce-mi este cel mai bun prieten încă miroase a lacrimi și respirații sacadate. A fost martor a momente de fericire și momente de tristețe, ultimele devenind cele mai frecvente.

— Vreau să încetezi, mă plâng. 

Nu-mi duc fraza până la final și asta pentru că știe la ce mă refer. Vorbesc despre tot ceea ce se întâmplă între noi în ultima perioadă: certuri, reproșuri usturătoare, trandafiri ce însemnă mai mult decât un „îmi pare rău", din punctul său de vedere. Măcar știe că eu iubesc bujorii și lalelele?

Știe că plâng serile la duș ca să nu le îngrijorez pe colegele de cameră? El știe cât de mult m-a rănit? Cât de mult sufăr? El oare știe sau nu-i pasă nici măcar cât negru sub unghie?

Oare știe că mușc dintr-un pluș pentru a-mi opri suspinele de durere în miez de noapte ca să nu fac gălăgie?

— Sunt stresat, Kaylie. Tonul vocii sale este jos, privirea pe vârful propriilor papuci. Îmi pare rău dacă te-am rănit, șoptește, ridicând ochii spre mine; verdele primăverii analizându-mă printre genele lungi și dese ce fac fetele să devină invidioase. Te iubesc, știi foarte bine că nu aș putea fi nimic fără tine. 

Îmi pare rău. 

Scuze. 

Iartă-mă. 

Cuvinte de care sunt sătulă până peste cap. Cuvinte pe care continui să le aud de atât de mult timp încât îmi par ca „bună ziua".

— Așa inutilă și nepricepută cum sunt? Pufnesc în timp ce toate reproșurile sale mi se întorc înapoi în minte. Măi să fie, acum sunt de neprețuit dacă nu te iert din prima?