Cei mai buni amanți

Capitolul 17.

Kaylie Miller

În urmă cu aproximativ trei ani

Baga-mi-aș!

Băga-mi-aș, băga-mi-aș, baga-mi-aș!

Strâng oița de pluș între degete și-o arunc cu putere spre zid, văzând-o cum se lovește de acesta și ricoșează în coșul de gunoi.

Acest C o să-mi distrugă media.

Îmi trec palmele printre firele de păr blonde și trag cu putere, vrând parcă să le smulg. Mă simt o idioată. Am stat și am tocit, la propriu, ceea ce domnul Norser a spus că ne dă la test. Și care a fost rezultatul? Un C desenat cu roșul pe colțul de sus al foii.

Istoria n-a fost niciodată punctul meu forte. Știe lucrurile de bază: Primul război mondial, al Doilea, războiul rece, și alte câteva chestii inutile. Atât. Nu reușesc să-mi strecor în minte mai multe informații cu privire la acest subiect. Chiar nu pot.

Iar problema cea mai are este că această notă nu mă va ajuta în a primi o bursă de studiu la facultate. Ce puțin nu una de merit, și cum alte abilități numai bune de aclamat nu am, ei bine...

Rahat!

Iau oița din coșul de gunoi și-o strâng la piept, lăsând un oftat să-mi părăsească buzele.

— Și acum ce fac? Mă întreb mai mult pe mine, ochii mei vrând parcă să reușească să facă acel C să devină un A prin simpla lor fixare a cernelii roșii.

— Băga-mi-aș! Pufnesc din nou, aruncând iar oița din brațe, dar de data acesta nu nimeresc zidul, ci fereastra larg deschisă a mansardei.

— Căcat! Căcat! Căcat! Mă vait, alergând spre geam doar pentru a vedea dacă a rămas cumva blocată pe acoperiș și-o mai pot recupera sau...

Mă prind cu palmele de pervaz și privesc afară, însă pe strașina casei din urmă de Ly. Mă foiesc pe loc, simțind deja lacrimile cum încep să se reverse pe obraji cu și mai multă mânie.

O zi mai de rahat nu se putea.

Privesc în laterala casei, mai departe de marginea acoperișului, vrând să-mi dau seama unde mi-a aterizat oița. Și-o văd, o văd în același moment în care Mara și Maya, cele două cățele a mamei trag de ea cu putere în două direcții opuse. 

Deși nu aud modul în care materialul se destramă și fiecare dintre cele două animale maronii rămân cu o bucată din Ly între proprii colți, ei bine, simt asta. Simt cum, deși este doar o bucată de pluș, prietena mea din copilărie, Ly, se stinge. Și asta este doar din vina mea.

Dacă nu mi-aș fi revărsat frustrarea pe ea, la fel ca de fiecare dată. Dacă n-aș fi aruncat-o spre geamul larg deschis. Dacă doar aș fi luat-o în brațe să o strâng la piept și să-mi înec oful. Dacă... Ce cuvânt deprimant.

Mă îndepărtez de pervaz, fac câțiva pași înapoi, iar ulterior ies pe ușă și o iau la goană pe scări, coborându-le două câte două pentru a ajunge afară înainte ca cele două cățele să nu mai lase nimic din jucăria mea.

Pentru mulți este stupid, sunt sigură de asta, însă pentru mine este confortant. Să pot vorbi cu ceva, cu cineva care nu are nici cea mai mică intenție de-a mă judeca, ei bine, mi se pare fantastic.

Ies pe ușa de la intrare ce dă pe verandă, trântind-o cu putere în urma mea, făcând geamul acesteia să se clatine în loc.

Cobor și ultimele trepte ale clădirii cu agilitate, și mă izbesc peste Maya, smulgându-i dintre dinți capul lui Ly. O privesc urât, vrând parcă să mă răzbun pe ea acum, totuși n-o fac. Doar strâng bucata de pluș între degete și mă întorc spre Mara. Mara este cu totul o altă poveste. Cățeaua a rămas inițial cu corpul jucării între colți, însă până să ajung eu la parter s-a mai distrat puțin pe seama mea, iar acum corpul oiței are în lipsă un picior.