Cei mai buni amanți

Capitolul 22.

Kaylie Miller

Ne certăm mult prea des și devine totul o iluzie fără sens. Asta nu-i prima farfurie spartă și nu va deveni nici ultima. Mă doare inima, sufletul se prelinge pe podea lângă integritatea mea. Sau aceea era demnitatea?

Au fost prea multe pahare sparte pe podea, iar farfuria ce s-a lovit de perete, în spatele meu, mi-a declanșat panica. A plecat în camera sa. S-a calmat sau cel puțin așa părea. Și-a luat o bere și o țigară ce cu siguranță i-a fost făcută de careva, fiindcă mirosea mai mult a iarbă decât a tutun. Mă ridic ușor, privirea fixată pe holul ce merge spre camera sa. Pe vârfuri, exact ca un hoț, pășesc printre rămășițele vaselor sparte și mă apropii de blatul mobilierului de bucătărie pentru a-mi recupera telefonul. Mesajul ce a declanșat furtuna era unul atât de inocent. Un SMS primit de la un coleg de curs ce-mi cerea notițele pentru un proiect.

Mă bucur că nu era de la Drew, căci situația ar fi degenerat cu mult mai mult. Las telefonul să alunece în buzunarul din spate al blugilor și pășesc spre salon, evitând să mă apropii de ceea ce înseamnă teritoriul său. Mă încalț, sprijinindu-mă de peretele de lângă ușa de la intrare, numărând secundele ce mă despart de plecarea din această casă. 

Un picior pe casa scării și celălalt încă în apartament. Inima ce se rupe și ochii ce s-au umplut deja din cauza a sute de lacrimi ce așteaptă să fie vărsate. O ușă închisă încet ce face mai mult zgomot decât una trântită. O lacrimă ce se prelinge pe obrazul meu în timp ce scot telefonul și cobor scările. Nu-mi va simți lipsa, iarba și alcoolul îl vor face să uite ceea ce s-a întâmplat. Nu-i voi simți lipsa, mă mint și las ca degetele să apeleze un număr pe care l-am învățat deja mult prea bine în ultimele luni.

Mi-e frig, aerul lunii martie este rece seara, când toți se întorc de la muncă și-și îmbrățișează familiile. Are antrenament și-mi este teamă că nu va răspunde, că nu va putea veni după mine. Geaca îmi este în camera lui Cole, la fel și geanta unde am banii și tot restul. Mai bine merg pe jos până acasă decât să am parte de o altă ceartă, de alte acuzații ce-mi fac inima să se strângă într-un pumn.

— Hei, răspunde gâfâind, sunetul provocat de mingii ce lovesc solul sălii de sport auzindu-se pe fundal. Ești bine?

N-am realizat că-mi țineam respirația până când aerul nu mi-a părăsit plămânii, dând grai unui oftat greoi.

— La cât terminat antrenamentul? Întreb înaintând prin penumbra nopții.

Liniște, sau cel puțin asta este ceea ce primesc din partea sa pentru câteva minute. Dacă n-aș auzi zgomotul de pe fundal aș crede că mi-a închis în nas.

— Drew? Mă opresc și arunc o scurtă privire-n spate.

— Mai am o oră, spune nedumerit, dar dacă ai nevoie de ceva pot vorbi cu antrenorul, îi pot spune că am o urgență în familie. Zgomotul de pe fundal s-a calmat, dându-mi de înțeles că s-a mutat într-un loc mai retras pentru a nu putea fi auzit de alte persoane.

— Nu, mă ia gura pe dinainte, de fapt aș avea nevoie de ceva, cedez apoi, dar nu trebuie să minți pentru mine, îl mustrez în timp ce înaintez. Pot, îmi umezesc buzele și mă strâng mai bine în bluza groasă, pot să asist la ce a mai rămas din antrenamentul tău? Întreb rușinată.

Sunt la douăzeci de minute distanță de liceul său, aș putea să ajung acolo și să mă încălzesc nițel înainte de a-l ruga să mă ducă acasă, sperând să găsesc pe cineva în cameră, căci nu am cheile. Parcă m-aș întoarce după lucrurile mele la Cole, însă această ipoteză rămâne doar un mare parcă. Să am o discuție cu el când este ciupit e un. Să dau nas în nas cu el când deja a mai golit vreo două beri și a mai și fumat un joint. Spun pas.