Cei mai buni amanți

Capitolul 19.

Kaylie Miller

Îl evit. 

Fug de Drew și de orice contact pe care aș putea să-l am cu el ca șoarecele de pisică. Dacă seara noastră nu a fost distrusă de numărul necunoscut ce tot mă apelează, asta nu înseamnă că vânătaia de pe braț și șold nu au făcut acest lucru după, când voiam să mă îmbrac. Poate că Drew nu a băgat de seamă inițial, fiind mult prea ocupat cu trupul meu, însă petele de pe pielea mea nu i-au scăpat privirii sale cercetătoare când m-am desprins de el pentru a mă acoperi, simțind frigul cum îmi traversează trupul. 

— Te-am întrebat ceva, Kaylie! Încă-l aud cum mârâie printre dinți, în timp ce-și trage un tricou peste cap pentru a-și acoperi trupul. Nu mă ignora, pufnește exasperat în timp ce privirea mea fuge prin încăpere, căutând un mod de-a scăpa fără să dau prea multe explicații.

Eram sigură că ar fi fost o idee proastă. De ce nu-mi ascult niciodată intuiția?

— El e, nu? Cole ți-a făcut vânătăile alea?

Trupul său masiv se poziționează în fața mea. Brațele pe lângă corp, mâinile ce se strâng în pumni și ochii furioși ațintiți asupra mea. Citesc disconfort, preocupare și mânie în privirea sa.

— Kaylie! Pare gata să explodeze, pregătit să mă prindă de umeri și să mă zguduie până-mi vin mințile-n cap. Te rog, șoptește, vorbește cu mine! 

Palmele sale se așază pe umerii mei acum acoperiți de materialul bluzei. Mă mângâie ușor, plimbându-se în sus și-n jos, trăgându-mă încetul cu încetul mai aproape de sine, având grijă să nu facă mișcări bruște, ca și cum aș fi un animal speriat gata să scape din clipă-n clipă dacă faci ceva suspect.

— Vorbește cu mine, Kaylie, mă roagă când trupul meu este din nou lipit de al său.

Simt bătăile inimii mele frânte cum îmi bubuie în urechi, a sa este și ea agitată, o aud când capul meu se așază pe pieptul său. Palmele lui îmi mângâie spatele în timp ce ale mele stau așezate pe șoldurile sale, ochii închiși și plămânii ce-și îneacă amarul în parfumul său.

— Nu vreau să vorbesc despre asta, șoptesc într-un final. Nu acum, adaug când simt corpul său cum devine rigid lângă al meu.

Promisiunea mea cred că-l alină, îl face să nu mai insiste. 

Însă acum vrea să știe. Vrea răspunsuri pe care eu nu pot să i le ofer, pe care nu vreau să le dau. Nu vreau să răspund la acea întrebare. Nu vreau să vorbesc despre acest argument, iar inima mea se simte atât de grea. 

Drew mi-a scris ieri, m-a sunat azi. Am evitat orice contact, nu că asta ar fi prea greu văzând că și așa nu-l vedeam prea des, jonglatul meu între serile cu Drew și cele petrecute cu Cole este unul ce devine din ce în ce mai dificil. Ar trebui să-i mulțumesc cerului că-i la liceu și nu prea are treabă prin campusul facultății, altfel eram de mult închisă într-o debara cu el pentru a lămuri această situație. Ar fi fost atât de jenant să-l zăresc și să trebuiască să fac stânga împrejur și să mă ascund. Nu pot să cred că am devenit atât de lașă. Fug de Drew, de problemele mele, de Cole și de toate problemele ce-au început să se adune în relația noastră. Este atât de ușor să fugi când de fapt ar trebui doar să te oprești și să înfrunți ceea ce-ți provoacă cea mai mare teamă: singurătatea, să rămâi a nimănui, să rămâi pe loc când toți ceilalți merg înainte.

— Ai făcut ceva la păr? Buzele sale se așază pe tâmpla mea înainte de-a trece mai departe, apropiindu-se de frigider, scoțând o bere pentru sine și un suc de afine pentru mine. Arăți ca-n liceu, spune oferindu-mi băutura.