Cei mai buni amanți

Capitolul 18.

Kaylie Miller

PREZENT

Nu mai pot respira. Simt plămânii cum îmi sunt invadați de apă și ochii încep să mă ardă cu nerușinare. Mor pe interior, apropriindu-mă din ce în ce mai mult de fundul mării. Valurile ce sunt la suprafață nu mă mai ating, deja m-au rănit trăgându-mă spre adâncurile întunecate ce-mi devin casă. Cum poți fi bine când îți vine să țipi și să urli? Ce înseamnă să fii bine de fapt? Ce vrea să spună „sunt bine" când ochii tăi ascund o bătălie pe care o porți cu tine de ceva vreme?

Un urlet înfundat. Un gât de apă ce mă îneacă. O doză de oxigen ce este pierdută. O lacrimă ce se pierde printre picăturile de apă ce au umplut cada. O seară ce devine Iadul pe pământ. Un el ce devine Lucifer.

Degetele mele sunt atât de bine strânse în jurul marginilor de ceramică încât mă dor. Încă puțin. Doar o secundă și apa va umple tot ceea ce a rămas gol, corp și suflet. Un alt țipăt înfundat, înecat. O altă lacrimă.

Strâng marginile căzii între degete. Mă trag în sus și respir, lăsând ochii să se deschidă și plămânii să recupereze câteva grame de oxigen. Mă ustură palmele, fața și inima. Respirația-mi grea, cântărește la fel de mult ca și inima mea. Mă doare, o simt în timp ce se crapă și se clatină, gata să devină praf și pulbere.

Las degetele să se desprindă de ceramica albă, ducându-le pe chipul meu pentru a trage firele de păr pe spate, descoperindu-mi fața. Ușor, cu calm, mă ridic în picioare, formând valuri în cada sa. Un pas urmat de celălalt, o mână urmată de cealaltă: ies din cadă și-mi înfășor corpul cu un prosop alb. Părul îmi atinge spinarea goală, gâdilând pielea sensibilă. Sunt roșie, apa atât de caldă mi-a făcut pielea să-și schimbe culoarea. Palmele pe marginea chiuvetei, ochii fixați în oglinda din fața mea. Arăt bine, sau cel puțin așa mă mint în timp ce umerii mi se ridică și se lasă în jos. O văd, vânătaia de pe braț, aproape de umărul stâng. Se ascunde sub roșeața pielii provocate de căldura apei, dar mâine va fi mov, nu se va mai ascunde. 

Desfac nodul prosopului dintre sâni, lăsând materialul moale să cadă pe podeaua umedă de la condens a băii. Mă cert singură, doar cu o privire înainte de-a lăsa ochii să-mi cadă în jos. Șoldul vânăt este exact acolo, în fața mea, urmat de o vânătaie ce-mi acoperă coapsa stângă. Nici căldura apei nu le-a acoperit. Vânătăile acelea persistă pe pielea mea precum cerneala pe hârtie. Mă doare, nu corpul, el este deja obișnuit cu asta, ci inima. 

A tresărit când s-a uitat urât la mine. 

A făcut un pas în spate când s-a apropiat. 

A luat-o la goană când mâna lui s-a încleștat în jurul cărnii mele. 

— Ar trebui să știi ce urăsc, mi-a șoptit peste buze.

Mirosul de alcool. Acel accent pe care-l căpăta doar când avea câteva pahare la bord. Acei ochi tulburați din cauza băuturii. Zâmbetul ștrengar, batjocoritor ce-i acoperea fața în timp ce palma sa se așeza pe șoldul meu. Un pas în spate era echivalent cu un pas de-al său în față. M-a sărutat, nu așa cum o făcea odinioară, și nici așa cum o făcuse în afara localului când spusese că-i fusese dor de mine. A fost același sărut ca vara trecută, ca cel dinainte de-a ajunge la spital cu încheietura mâinii luxate. N-am ajuns la spital de data aceasta. Nu că asta ar putea fi o consolare. 

E târziu, trecut de miezul nopții. Sau era ora unu când m-am închis în baie pentru a spăla mizeria de pe corpul meu? Nu știu exact, însă nu vreau să mă întorc în dormitor. Nu vreau să-i simt corpul întins lângă al meu. Nu vreau să-l simt pe el, coșmar ce devine mai real pe zi ce trece. Cum spui „stop" unui lucru ce nu știi sigur dacă vrei să se termine? Cum spui „pa" unei persoane al cărui nume îți apare mereu în gând?