Cei mai buni amanți

Capitolul 29.

Kaylie Miller

Senzația că n-ai ajuns la timp este una ce te doboară. Una ce te lasă fără suflare. Să știi că puteai face ceva, și totuși n-ai făcut nimic este un chin ce te macină pe dinăuntru al naibii de mult.

Puteam să ajut. 

Puteam să schimb viitorul.

Puteam să schimb acest prezent gri ce-mi provoacă coșmaruri de câteva zile.

Aș fi putut să fiu o variantă mai bună a mea. Să ajuți nu-i așa greu, sau cel puțin așa ar trebui să fie. Oare cât de groaznică sunt ca și prietenă? Sunt un exemplu de așa nu? Sunt o ființă fără scrupule ce fuge de probleme? Oare mă ascund în întuneric pentru că acolo este mai bine? Se stă mai bine în frig singur sau sub lumina soarelui împreună?

Aș fi putut schimba asta, nu-i așa? 

Un apel. Un sms. Poate chiar și un mail.

Aș fi putut schimba asta. Sunt sigură că ăsta este purul adevăr de care fug cu atâta nerușinare.

Aș fi putut s-o caut, s-o salvez din acel abis în care se îneca.

Chloe nu a venit a doua zi la întâlnire. M-a lăsat să aștept o oră, apoi am primit un sms la care nici măcar n-am răspuns. N-am vrut, sau oare n-am putut?

Am fost supărată pe mine însămi. Am fost supărată pe ea.

Nu ar trebui să dau eu sfaturi, nu-s deloc cea mai indicată persoană. Eu, Kaylie Miller, am fugit de mine și de problemele mele atâta amar de vreme. Ce mă recomandă pe mine în a-i da sfaturi lui Chloe? Ce îmi dă mie dreptul să arăt cu degetul spre o relație ruginită când de fapt eu stăteam și putrezeam pe dinăuntru într-o relație ce-mi aducea doar chin și senzații de greață.

— Îți mulțumesc pentru că ai venit, aud vocea lui Cole provenind de undeva din dreapta mea.

Privesc peretele alb al spitalului și dau afirmativ din cap, fără a-i răspunde cu adevărat. Ce aș putea să-i spun până la urma urmei? Cu plăcere? Clar nu-i maximul. Nu în acest moment.

Am ajuns în Bartlett azi dimineață, după prea multe ore nedormite.

Aseară Cole a bătut la ușa mea în disperare, spre norocul său eram acolo, spre ghinionul său nu eram singură.

Primisem câteva apeluri de la el, însă le-am evitat. Mi-am închis telefonul și m-am bucurat de seara cu Drew. Am vrut să-l împac după ceea ce se întâmplase acum aproape două săptămâni. M-a iertat, nu repede, m-a lăsat să îndur câteva zile bune, însă m-a iertat. Nu știu dacă a înțeles cu adevărat de ce am vrut să merg la acea cină, însă poate ceea ce i-am povestit l-a făcut să fie mai puțin supărat pe mine. M-a încurajat să merg la întâlnirea cu Chloe a doua zi, asta după ce s-a asigurat că va fi doar cu Chloe.

— Îmi pare rău că te-am târât până aici, șoptește luându-și capul între palme. Însă nu știu cum să vorbesc cu ea, am considerat că tu ai fi cea mai adecvată persoană pentru asta, îl observ cum își trage părul cu degetele, ochii fiindu-i ascunși.

Vocea-i este joasă, răgușită. Nu-i văd fața, însă sunt sigură că-i distrusă.

Nu l-am mai văzut pe Cole plângând de atât de mult timp, cred că sunt câțiva ani buni de când nu s-a mai întâmplat asta.

— Nu știu ce ar trebui să-i spun, mărturisesc. 

— Sunt sigur că susținerea ta este mai bine primită decât a mea, șoptește, deși abia îl aud din cauza mâinilor sale ce-i acoperă gura. Ascultă, lasă palmele să-i cadă pe lângă corp și se îndreaptă, fața sa întorcându-se spre mine pentru a mă observa. Sunt sigur că am fost un coșmar, oftează, însă aș vrea să nu afle Chloe asta. Poate îți cer prea mult. Nu, sunt sigur că-ți cer prea mult, însă aș vrea să...să o ajuți să treacă de acest impas. Își trece degetele prin păr. Convinge-o că Liam nu-i alegerea bună. Deși sper că a conștientizat și singură asta după seara trecută.