Cei mai buni amanți

Capitolul 8.

Kaylie Miller

— Nu poți rămâne în casă! Mă dojenește Belle cu mâinile în șold, ochii săi fiind fixați asupra mea. E vineri seară, ce mama dracu femeie, pufnește aceasta aruncând o scurtă privire spre Cecily. O luăm de sub braț și o târâm după noi, corect? Cuvintele ei sunt adresate celeilalte fete, deși ochii săi continuă să mă cerceteze în timp ce bruneta o aprobă cu o simplă mișcare a capului. Te-ai închis în tine mai ceva ca un arici atunci când este atacat de mai bine de o săptămână, pufnește șatena ce de curând și-a reîmprospătat degradeul blond.

Las un oftat să-mi părăsească buzele în timp ce caut o scuză pentru a rămâne în pat pentru tot restul weekendului, însă ea nu-mi permite s-o gândesc, căci mă apucă de o gleznă și mă trage cu putere jos din pat. Cred că mi-a pocnit osul sacru din cauza căzăturii și o grimasă începe să-mi acopere fața în timp ce simt cum ochii mi se umezesc. Zona aceea și așa era amorțită de la izbitura de ușă pe care Cole mi-a oferit-o.

Îmi pare rău că le-am îngrijorat și că încă mai continui s-o fac, știu că aș avea nevoie de o lovitură bună pentru a deschide cu adevărat ochii, însă nu cred că aceasta ar trebui să fie una la propriu.

— Cred că puteai să fii puțin mai blândă, vocea dojenitoare a lui Ceci o mustrează pe șatena ce acum mă privește crispată. Ești ok?  Bruneta se lasă în jos, la aceeași înălțime cu mine, și-mi privește cu atenție fața, cercetând parcă misterele lumii.

Sunt bine? Fizic sau psihic?

Oare chiar sunt bine?

— O rază de soare, glasul îmi tremură din cauza durerii prezente în corpul meu, însă forțez un zâmbet pentru a rupe tensiunea și îngrijorarea ce întunecă fața prietenelor mele. 

Distanța între pat și podea este relativ mică, dar oasele mele sunt mai sensibile în ultima vreme, mai ales după ultima "discuție" cu Cole. Mă ridic în picioare, ajutată de Ceci și de Belle, căci singură cred că ar putea să-mi ia o veșnicie, șatena acum părând destul de îngrijorată de starea mea fizică mult mai mult decât de cea psihică. 

Uneori mă preocup și pe mine ce-i drept, însă acesta vreau să rămână un secret pe care să-l port în mormânt cu mine.

— Sunt bine, încerc eu să-mi relaxez prietena, asta fiindcă nu-i stă deloc bine așa îngândurată. Văzând că tot m-ai dat jos din pat vin cu voi, cedez după câteva minute pline de liniște, mulțumită? 

Deși sunt sigură că asta ar fi vrut să audă acum câteva minute în acest moment nu mai pare așa entuziasmată de realizarea sa, stările mele ajungând parcă să o preocupe mult prea mult.

Uneori aș vrea să nu pun o greutate pe umerii persoanelor ce țin la mine. Și așa nu mă simt bună de nimic în unele momente, câteodată zilele devenind parcă săptămâni și apoi luni.

— Putem anula planurile și să rămânem aici, propune Cecily. Băieții se pot descurca și fără noi, șoptește cu nonșalanță în timp ce-și trece degetele printre firele negru-tăciune.

Sunt îngrijorate, ochii lor cercetându-mă cu atât de multă grijă încât simt cum mi se strânge inima ghem în piept.

Nu vreau să renunțe la seara lor de vineri pentru mine. Nu vreau să renunțe la nimic pentru mine. În viață ar trebui să fii egoist. Atunci eu de ce nu sunt?

De ce nu le spun că da, aș vrea să rămân în cameră sub pătură cu Ly în brațe. Sau poate doar să mă uit la un film horror în timp cele ele îmi povestesc cum a fost ziua lor.

De ce nu sunt îndeajuns de curajoasă încât să le spun că încă nu vreau să mă fac văzută-n lume?

Pentru că tu te simți bine când îi vezi pe cei din jurul tău cu zâmbetul pe buze, șoptește dojenitoare o voce din capul meu. Pentru că tu ești un spectator ce din spatele culiselor se bucură de fericirea altora, alinându-și rănile cu ea. Sau cel puțin asta încerci să faci.