Cei mai buni amanți

Capitolul 16.

Kaylie Miller

Ruperea aceasta de nori mă face să cred că Dumnezeu vrea să ne trimită din nou un potop pe pământ. Stropii mari ce cad din cer lovesc asfaltul cu putere, metrul dintre trotuar și parcarea unde m-a lăsat Cecily a devenit un fluviu ce sigur îmi va uda picioarele până la os. Sunt doar câțiva metri cei ce mă despart de intrarea-n bloc, însă nu cred că voi mai putea purta aceleași haine odată ajunsă la etaj.

Un mulțumesc îmi zboară printre buze către prietena mea, apoi sar din mașină în ploaia lunii februarie, aterizând fix într-o băltoacă. Un geamăt de frustrare-mi scapă printre buze în timp ce arunc o privire printre picurii deși, gata să o iau la fugă spre ușa de la intrare. Însă o mașină pe care o cunosc îmi atrage atenția. Alexandra, vecina de la etajul patru din blocul lui Cole este ocupată cu niște pungi pline pe care încearcă să le scoată din portbagaj, părând disperată și mult prea înfrigurată. Sunt sigură că micuța Roxy, fiica ei, este cu ea și o mână de ajutor nu ar putea decât să-i prindă bine.

— Hei, alerg spre ea, ploaia lipindu-mi firele de păr de față și hainele de trup. Te ajut, mă ofer în timp ce ochii săi verzi fug spre mine, iar părul blond închis, strâns într-o coadă, îi este fleașcă.

Zâmbetul de pe buzele sale îmi umple inima, degetele mele luând pungile, strângându-le cu putere și o aștept sub ploaie pe fata ce nu are decât trei ani mai mult decât mine în timp ce deschide portiera din spate a mașinii pentru a o scoate pe Roxy din habitaclu. 

Odată încuiată mașina începem să alergăm, lovind pământul cu putere în timp ce apa ne răcorește corpurile. Gâfâi și aproape că nu mai am oxigen când corpul îmi ajunge în căldura din interiorul clădirii. Îmi simt obraji roșii și trupul înfrigurat. 

— Mersi, șoptește blonda oprindu-se în dreptul meu.

Micuța Roxy își dezlipește fața de pieptul mamei, loc în care se ascunsese de ploaie, și-mi oferă cel mai dulce zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Ochii negri, moșteniți cu siguranță de la tatăl său, mă analizează în timp ce-n obrăjorii săi apar două crăpături ce-mi strâng sufletul. 

— Kaylie, modul în care-și țuguie buzele spre mine mă încălzește pe interior. Nu cred c-am întâlnit vreodată așa o dulceață.

Una dintre mâinile sale grăsuțe se duce spre propria față pentru a scăpa de câteva firicele de păr ude. Șatenul deschis al părului său cred că este moștenit, la rândul său, de la tată, însă nu pot băga mâna-n foc, căci nu l-am cunoscut niciodată. Alexandra încă ține legătura cu respectivul, din ceea ce-am înțeles este un prieten din copilărie care locuiește în România. Dar n-am intrat niciodată foarte adânc în detalii.

— Hei, scumpete, o salut la rândul meu cu zâmbetul pe buze. 

Copila de doi ani și câteva luni se zbate în brațele mamei pentru a fi lăsată să vină la mine și cu chiu și vai facem schimb de „bagaj", apoi începem să urcăm ușor treptele spre etaj.

— Cum merge facultatea? Nu te-am mai văzut de mult pe aici, prea multe proiecte? Glasul dulce, matern cu care-mi vorbește blonda mă face să mă simt acasă. Accentul acesteia îmi aduce zâmbetul pe buze, fiindcă românca din ea iese la iveală foarte repede când începe să vorbească, deși știu că este în State de mai bine de zece ani, moment în care părinții săi s-au mutat aici.

— A fost o perioadă grea, mărturisesc strângând mai bine corpul fetiței în brațe.

N-am mai văzut-o de aproape o lună și mi se pare că a crescut atât de mult. Mi-e așa rușine că n-am mai trecut pe la ea după pauza pe care mi-am luat-o cu Cole. Sunt o prietenă jalnică.