Cei mai buni amanți

Capitolul 12.

Kaylie Miller

Leneșă. Așa mă simt în timp ce-mi târâi corpul a doua zi prin campus pentru a merge de la un curs la celălalt și apoi la cafenea pentru a-mi lua un espreso amar și tare ca naiba. Trebuie să mă trezesc, căci arăt ca dracu, și asta ar fi o jignire pentru el. Am dormit doar câteva ore, sau cel puțin așa cred. Nici nu știu când mi-au căzut ochii în gură și-am încetat să mai văd episodul din serial, știu doar că m-am trezit când ceasul a început să sune în disperare, iar eu eram în patul lui Drew îmbrăcată cu hainele cu care mersesem la el și acoperită cu o pătură. Laptopul dispăruse dintre noi și lumina intra ușor printre draperiile trase.

Simt obrajii cum îmi prind culoare când amintirea trupului său la câțiva centimetri de al meu îmi alunecă printre gânduri. Respirația sa pe ceafa mea, brațul ce-mi cuprindea talia. Eu jenată, simțindu-mă prost că am adormit o a doua oară, de data aceasta mult mai profund decât prima dată. 

Maratonul pe care a trebuit să-l fac între apartamentul de deasupra atelierului și camera de cămin –deși m-a adus el cu mașina înainte de a merge la liceu– a fost o nimica toată pe lângă cel între clădirile facultății unde aveam cursurile de dimineață și locul în care ar fi trebuit să dorm noaptea trecută.  

— O cafea amară, cer odată ajunsă în fața tejghelei de lemn de culoarea nucului.

Plătesc cu cardul și arunc o scurtă privire spre stânga mea, la masa unde o figură cu părul roz prins într-o coadă înaltă stă și savurează o cafea din care încă iese aburi.

Pare gânditoare, ochii săi plimbându-se pe ecranul telefonului cu nonșalanță. Privește, dar totuși parcă nu o face cu adevărat.

Mimez un „mulțumesc" cu buzele femeii de după tejghea ce-mi oferă paharul cu cafea și pornesc spre masa tipei.

— Cei-i cu fața asta? întreb de data aceasta eu, strecurându-mă pe scaunul din fața sa.

Ochii ei se ridică nedumeriți spre mine, părând parcă pierduți într-o altă lume.

— Kaylie Miller, adaug, amintindu-mi că la întâlnirea noastră din trecut nu m-am prezentat.

— Aș putea să te întreb exact același lucru, șoptește lăsând un colț al gurii să i se ridice în sus. 

Nu mă întrebați de ce m-am apropiat de ea și de ce am intrat în vorba cu ea, căci este o întrebare la care nu știu să vă răspund. Poate din același motiv pentru care a făcut și ea asta cu mine pe stadion, în tribună, pentru a mă scoate dintr-o stare de depresie.

Uneori este mai ușor să comunici cu un necunoscut, fiindcă conștientizarea faptului că nu-l vei mai vedea niciodată te lasă să-i mărturisești lucruri pe care niciodată nu le-ai spune cuiva pe care știi că-l vei vedea zilnic.

Câteodată preferi să nu spui prietenilor ceea ce te macină, pentru a nu-i îngrijora sau poate pentru că-ți este frică să nu te judece.  

Te-a ajutat alcoolul să uiți? Întreabă, totuși o face pe un ton atât de jos al vocii încât abia ce reușesc să o aud. Aș vrea să-i răspund, sunt gata să o fac de fapt, însă deschide gura pentru a vorbi înaintea mea. Mda, nici pe mine.

Strâmbă din nas și-și duce paharul de cafea la buze.

Rujul roșu ce-l avea mai devreme pe buze acum stă pe marginea paharului, și deși ai crede că doar culoare dădea volum buzelor, nu-i așa. Sunt cărnoase, cea de jos fiind puțin mai mare decât cea de sus.

Ochii ei ce au acea culoare de albastru ce se apropie de gri se mută spre ușa cafenelei, pentru a se întoarce apoi înapoi asupra mea.

— Ai o brichetă? Întreabă, scotocindu-și buzunarele și scoțând din ele atât de multe lucruri încât încep să mă întreb unde au avut loc toate.