Cei mai buni amanți

Capitolul 9.

Kaylie Miller

— Vin acum! țip ridicându-mă de pe scaun, pentru a mă îndrepta spre ușa camerei.

Este ora patru după amiaza într-o zi de marți, iar eu habar nu am cine ar putea fi de partea cealaltă. Cecily și Belle au cheia, și dacă ar fi uitat-o mi-ar fi dat un SMS sau m-ar fi sunat. Cel puțin așa au făcut mereu până acum. Sper să nu fie șefa de palier, pentru că nu am de gând să îmi las eseul în voia sorții doar pentru a vorbi cu ea despre orice argument idiot ar vrea să aducă în discuție. Sophia este o tipă super, dar vorbește mult prea mult și pe lângă subiect, iar eu astăzi nu am timpul necesar pentru asta. Păcat că nu avem vizor la ușă, altfel cine știe de câte ori nu m-aș fi prefăcut că nu-s în cameră doar pentru a o ignora.

Deschid ușa ușor, vrând parcă să mă asigur că nu-i cine n-ar trebui să fie, însă când zăresc figura ce stă pe hol în fața mea mă trag cu un pas mai în spate și o deschid complet. Sunt surprinsă să-l zăresc aici, fiindcă Cecily nu-i în cameră deci prin urmare nici fratele său.

— Ehi, îl salut cu zâmbetul pe buze, ușor confuză dacă să-l invit sau nu înăuntru. Intră, cedez după câteva secunde de luptă interioară, căci stânjeneala începe să devină mult prea evidentă în cazul meu.

Albastrul ca cerul din ochii săi mă măsoară din cap până-n picioare, studiindu-mi corpul cu atenție. Am o pereche de colanți și un tricou larg pe mine, ținuta mea fiind una comodă pentru a sta cu burta pe cărți ore în șir. El în schimb este îmbrăcat cu o pereche de blugi și hanoracul echipei de basket a liceului din care face parte. Drew trece pe lângă mine și se trântește pe scaunul din fața laptopului meu. Lasă ghiozdanul să cadă pe jos, lângă piciorul patului ce-mi aparține și-și întoarce din nou privirea spre mine. După veșmintele pe care le poartă și ghiozdanul pe care tocmai l-a lăsat pe jos, deduc că abia ce a ieșit de la școală. 

Atunci ce caută aici?

— Drake nu-i aici, șoptesc închizând ușa, privirea mea pierzându-se în adâncurile mării din ochii săi. 

Pare amuzat, căci afirmația mea este destul de stupidă văzând că în încăpere suntem doar noi doi și muntele de cărți pe care l-am împrăștiat în jurul laptopului și pe pat. Mă cercetează preț de câteva secunde, ridicându-se într-un final în picioare pentru a se apropia de mine, rupând distanța pe care eu am lăsat-o intenționat între noi.

— Voiam să mă asigur că ești bine, mărturisește când vârful tenișilor săi îmi atinge degetele de la picioare învelite într-o pereche de șosete verzi cu avocado pe ele.

Mă cutremur, nu știu dacă este aproprierea sau cuvintele sale, însă simt cum palmele încep să-mi transpire, iar gâtul să se usuce odată cu buzele. Afirmația sa m-a luat prin surprindere precum un șarpe boa în mijlocul gerului de la Polul Nord.

Comparație stupidă? Posibil, însă nu prea știu ce să gândesc în acest moment. 

— Voiam să fiu sigur că n-ai m-ai căzut de pe cal, șoptește, lăsându-se în jos, buzele sale atingându-mi lobul urechii în timp ce obrazul său proaspăt ras se atinge cu al meu, acest contact oprindu-mi respirația. 

Ar trebui să mă enervez, să mă supăr și să-i izbesc și o palmă peste față, însă este greșit dacă mă simt flatată că-mi poartă de grijă? Nu reacționez, mă simt paralizată, în timp ce el se îndreaptă și mă privește de sus, analizându-mă. Parfumul său mi-a intrat în nări, zăpăcindu-mi simțurile, iar apropierea de mai devreme mi-a provocat fiori în tot corpul, deși nu m-a atins intenționat. 

— Ți-am adus ceva, mă trezește glasul său din transă, în timp ce corpul i se îndepărtează complet de al meu.

Era așa cald înainte sau doar eu m-am încălzit? Nu reușesc să-mi dau seama dacă acesta este efectul său asupra mea sau doar sunt prea rușinată văzând că știe de acea vânătaie. Măcar nu știe de situația spatelui meu acum. Nici o căzătură de la etajul unu nu cred că mi-ar fi provocat atât de multe vânătăi, aia doar m-ar fi omorât.