Cei mai buni amanți

Capitolul 15.

Kaylie Miller

— O să-mi fie dor de tine, mărturisește Oakley, dar tot proastă ești, mă dojenește cu mâhnire-n voce. Să ai grijă, Kaylie! mă roagă, deși pare mai mult o atenționare pe care ar trebui s-o iau cu adevărat în serios, ochii săi fiind plini de îngrijorare. Ai grijă de inima ta cât încă nu-i prea târziu.

Zâmbetul șters ce-mi acoperă fața este exact răspunsul pe care nu și-l dorea. Știe ce înseamnă. Știe că deja regret deciziile proaste pe care le iau în fiecare zi. 

— Sunt bine, o liniștesc eu. O să fiu bine, repet mai mult pentru mine decât pentru ea.

— Observ, murmură, iar ironia din vocea sa este evidentă. Ochii săi mă măsoară cu atenție, analizând fiecare porțiune a corpului meu. Dacă ridică mâna la tine pleci, mă îndeamnă pe un ton blând. Pleci, ai înțeles?

Pufnesc, evitând privirea sa cercetătoare.

Dacă ar ști, focurile Iadului ar fi o nimica toată pe lângă furia sa.

— Am spus ceva, degetele sale îmi prind bărbia, trăgând-o cu brutalitate. Unghiile sale îmi intră în carne, în timp ce ochii săi se fixează în ai mei. Dacă ridică mâna, tu ieși pe ușă și pleci, repetă pe un ton sever. Nu mă face să comit o crimă, mă imploră din priviri, nu-mi stă bine în portocaliu, adaugă pentru a mai destinde atmosfera. Pleci, da? Îmi cere, cu buzele întredeschise și ochii plini de lacrimi ce n-ar vrea să fie vărsate. Pleci, m-ai înțeles?

Mă doare gâtul, îl simt arzând precum pământul în seceta din 1956. Dau din cap în mod afirmativ și aș vrea să pot rosti și cuvinte, însă buzele mi-s la fel de uscate ca și gura.

— Te sun diseară, mă informează. Ai grijă de tine, adaugă apoi.

Mă cuprinde într-o îmbrățișare ce te lasă fără suflare, una ce-ți rupe oasele. O îmbrățișare de urs.

— Te iubesc, simt durerea din vocea sa și mi se frânge inima, căci știu că n-am cum să o alin.

Îmi va lipsi. Voi duce dorul serilor petrecute împreună, deși adesea mă plâng de caracterul său exploziv.

— Apropo, buzele sale se strecoară printre șuvițele mele de păr, ajungând la ureche. Te-am văzut cu Drew.

Îmi sărută un obraz, o privire tristă acoperindu-i chipul. Eu n-am cuvinte. Nu știu ce-aș putea răspunde. Nu știu ce să neg, dacă să neg sau dacă ar trebui să confirm. Aș vrea să plâng, să o strâng la piept și să las lacrimile să-mi acopere fața și să se usuce pe cămașa sa din satin. 

Dar eu nu plâng, sau cel puțin nu de față cu ea. 

Nu acum.

— Fă cea mai înțeleaptă alegere, mă sfătuiește când ajunge lângă mașină.

— O să o fac, șoptesc, strângându-mi corpul într-o îmbrățișare.

O să fac cea mai bună alegere, dar nu astăzi. Nu acum. Poate mâine. 

Jared mă salută cu mâna înainte să urce la volan, un zâmbet îngrijorat îi acoperă și lui fața. Jared știe, nu tot, dar sunt sigură că Oakley i-a spus. Ea vorbește prea mult, dar măcar nu a făcut-o și la club, nu mai mult decât era necesar cel puțin.

Îi salut, simțind deja cum dorul mă apasă, deși nici n-au plecat din loc încă. 

După sărutul cu Cole de vineri seară m-am întors în local, n-am vorbit, nu i-am spus nimic și nici el nu m-a căutat. Mi-a lăsat spațiul de care am nevoie, însă Oakley știe.