Dangerous Love II. The Game

10. Loialitate

Vă vine sa credeti ca suntem din nou aici? Dupa atatia ani? Mie nu. Inca nu constientizez ca m-am apucat de cartea asta si de data asta o s-o finalizez. Nu va tin prea mult de vorba, stiu ca o sa sariti peste palavragelile mele direct la capitol, dar vreau sa fac o scurta recapitulare, pentru cei care nu va mai amintiti exact ce s-a intamplat in ultimul capitol.

Harry reuseste conectarea cu Yrrah, Reynolds il duce sa isi vada prietenii din Seattle si sa vorbeasca cu toti dupa atat de mult timp. Katherine are cosmaruri din cauza lui Hannibal, teroristul pe care l-a omorat in casa lui Vargon.

Cam atat, va las cu urmatorul capitol din DL si abia astept sa va citesc din nou reactiile aici. A trecut prea mult timp. Va multumesc ca inca sunteti alaturi de mine si promit ca asteptarea asta o sa merite.

Love,

GS

 10. LOIALITATE

Priveam monitorul închis şi o mie de gânduri îmi alergau prin minte.

Nu ştiam cât timp trecuse, dar Jonathan nu mai era în birou. Mă lăsase singur, mi-a trecut prin cap să distrug totul doar ca să îi mai ştirbesc din mândria aia nenorocită, să îi şterg rânjetul ăla pe care mi-l arătase înainte să plece. Eram la mâna lui, îmi controla toată viaţa, libertatea sau moartea.

Să îmi văd din nou prietenii după atât de mult timp, să îi analizez pe fiecare în parte şi să realizez cât s-au schimbat, cum şi-au continuat vieţile... mi-a pătruns în suflet ca o otravă.

Pe cine păcăleam?!

Nu o să mai ies viu de aici.

De ce m-ar scoate de aici?! De ce mi-ar da libertatea deplină înapoi, când m-a urmărit atât de mult timp să mă prindă în capcană. M-a urât de când m-am născut şi a fost în stare să îşi gonească fiica doar ca să nu mă mai vadă pe mine. Pe noi! Pe Yrrah l-a lăsat într-o gaură de Iad, iar acum îl are aici.

Ne are pe amândoi!

Nu mă gândeam la prietenii mei, la dorul de casă, nici măcar la Katherine, care era aici cu mine. Tot ce vedeam era acel rânjet de la sfârşit, după ce îmi spusese să nu uit pentru ce lupt. Cunoşteam atât de bine acel nenorocit de rânjet, ştiam să îl citesc mai bine decât mi-aş fi dorit... pentru că era al meu. Îşi bătea joc de mine, mă motiva să lupt, când, de fapt, nu era nicio luptă, doar o exterminare.

Am mărşăluit biroul şi am bătut cu pumnul în uşa metalică. Aşa cum mă aşteptam, matahala mea de gardian mă aştepta să ies, probabil cu ochii în lacrimi şi ofilit tot de tristeţe.

Eram plin de draci şi mă simţeam foarte capabil să îl rup în bătaie, chiar dacă era mai mare decât mine.

— Unde e fratele meu?

S-a uitat la mine cu o sprânceană ridicată.

— Nu ştiu şi nu îmi pasă, am ordin să te duc înapoi în cameră.

Mi-am strâns pumnii şi am încercat să mă calmez, nu rezolvam nimic cu el făcând pe nervosul.

— Poţi să îi comunici şefului tău că vreau să îmi văd fratele? E important.

S-a mai strâmbat puţin la mine, dar tonul meu împăciuitor a reuşit să îl păcălească, a apăsat pe casca din ureche şi a transmis, dracu' ştia cui, cererea mea. Au urmat câteva secunde de linişte în care eu am fiert în suc şi am început să îmi muşc limba ca să nu mă pun pe înjurat. Bivolul "da, domnişoară Katherine" a dat din cap şi apoi m-a prins imediat de cot, de parcă primise ordin să ducă viţelul la tăiere.