Dangerous Love II. The Game

6. Licitaţia

Pentru nu ştiu câte minute, nu am făcut nimic altceva decât să îl privesc, să asimilez şi să procesez ce spusese. Am simţit cum furia începe să îmi clocotească prin vene şi mi-am strâns pumnii, înghiţind un nod din gât ca să mă abţin.

Mi-am îndesat un pumn în gură şi m-am aplecat pe spate în scaun, încercând din răsputeri să nu las nici un cuvânt să iasă, pentru ca apoi nu m-aş mai putea opri – şi am înţeles deja cât de serioasă e situaţia.

Jonathan rânji în colţul gurii, un gest de îngâmfare că replica lui îmi închisese definitiv gura. Nu aveam să mai comentez, exact aşa cum mă avertizase.

- Deci ne-am înţeles! Cu acelaşi rânjet, se ridică în picioare şi mă bătu pe umăr.

Nu mi-am întors capul să îl privesc plecând. Pumnul meu meu a rămas îndesat între buze în timp ce uşa automată s-a deschis şi s-a închis în urma lui.

Am rămas nemişcat, în acelaşi loc, privind în gol. Colţurile gurii începeau să mă usture din cauza presiunii pe care mi-o forţam în gură, dinţii mi-au pătruns în nodurile oaselor de pe dosul palmei, şi apoi am început să îmi tremure, odată cu tot corpul.

Nu pot să cred că nenorocitul îmi face una ca asta.

Nereuşind să mă mai abţin, am răbufnit într-un urlet şi o înjurătură murdară şi am izbit cu piciorul în masa din faţa mea. Alunecă cu viteză pe parchet până la covorul din faţa ei, de care se izbi şi se răsturnă zgomotos odată cu dozele de suc ce rămăseseră pe ea. Se creă un dezastru că se întindea cu lichid Cola şi Sprite spre mine, dar asta nu îmi calmase nici un pic din furie. M-am săltat în picioare dintr-o smucitură şi am început să colind camera dintr-un colţ în altul. M-am oprit în faţa uşii şi am izbit cu pumnul în ea până când oasele mi-au vibrat de durere până în umăr.

- Nenorocitu' dracu'! O să te omor! M-ai auzit?! Îţi jur că o să te omor, Jonathan Styles. Am urlat spre nicăieri, privind în jurul meu de parcă el era pretutindeni – şi chiar era.

Plângeam! Mi-am dus mâna la ochi şi am şters în colţul lui, dând de umezeală. Dar nu era nici pe aproape tipul de lacrimi pe care l-am vărsat acum câteva zile. Astea erau cauzate de furie pură. De o turbare atât de puternică, încât nu o mai pot controla.

O să mor aici! O să mă folosească în jocul ăsta ca pe o marionetă, o să mă tăvălească în noroi cât poate de mult, apoi o să mă omoare. Conştientiyările astea îmi veneau în minte cu o claritate calmă, în ciuda furiei ce îmi fierbea sângele în creier. Nu o să mă lase să o văd pe Katherine, şi chiar dacă o s-o văd, o să mă exploateze pentru asta cât de mult o să poată. Nu că m-ar deranja, nu există posibilitate să fiu manipulat mai mult decât sunt deja, dar cel puţin să ştiu că merită.

Mi-am strâns pumnii şi am lovit cu ei în uşă, apoi m-am aplecat pe ea şi am încercat să îmi calmez respiraţia.

- Vino înapoi, nenorocitule! Spune-mi în faţă ce vrei. Recunoaşte că nu îţi pasă de mine şi vrei doar să mă omori. Să îţi baţi joc de mine. Nu îţi pasă de nimeni... mi-am ridicat capul şi am privit oţelul din faţa ochilor mei, spunând printre dinţi: Cum nu ţi-a păsat nici de fiica ta. Ai lăsat-o să plece. Ai lăsat-o să moară. Ai ştiut tot timpul, nu-i aşa? Ne-ai urmărit. Ai ştiut că s-a îmbolnăvit şi nu ai făcut nimic. Ai stat şi ai privit, vierme nenorocit. Mi-am strâns ochii, simţind lacrimile cum se scurg repede din colţurile lor. Cum se simte, Jonathan? Să nu ai o inimă? Să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să zâmbeşti cu gândul la diavolul care ai ajuns, în timp ce ţi-ai distrus toată familia? Omoară-mă chiar acum. Trimite-mă la mama mai repede. Vino şi omoară-mă, nenorocitule. Am urlat, lovind din nou cu pumnii în oţelul dur care suna cu ecoul unui tun în camera enormă, dar nu primeam nici un răspuns. Mi-am lovit fruntea de uşă, strângându-mi ochii şi pumnii, urlând şi plângând de unul singur, aşa cum m-am obişnuit în ultimul timp, aşa cum am făcut, de fapt, dintotdeauna. Singura perioada în care nu am urlat şi plâns de durere a fost când ea era în viaţa mea.