În urmãtoarele luni care trecură, Khayre parcă stătea pe ghimpi şi era uşor irascibil, astfel cã majoritatea curţii, evita sã-i stârneascã furia. Era sfâşiat între ceea ce-i jurase lui Iman, noile sale simţãminte şi avertismentele tatãlui sãu. Se îngrozea numai la gândul cã Iman ar putea afla, cã în cuget, îi fusese deja necredincios.
Lui Iman, îi venea deja tot mai greu să priceapă atitudinile schimbătoare ale soţului ei. Singurul lucru liniştitor era că sclava sa nu-i mai provoca reacţii atât de violente, ba chiar se părea că reuşea să-i îndure uneori prezenţa. Atitudinea lui era cel mult una de o indiferenţă rece şi apatică. Pe Iman o liniştea acest fapt deoarece sclava ajunsese să-i fie indispensabilă, iar ea reuşise să se facă plăcută şi apreciată şi de ceilalţi sclavi ai palatului.
Şi totuşi, fără ştiinţa nimănui, el se furişa uneori şi o privea pe Kheysha, de la depãrtare, jucându-se cu copii sau se ducea în locurile pe unde trecea ea, numai ca sã o priveascã, chiar şi pentru un scurt moment. Simpla ei prezenţă ajunsese să fie suficientă pentru a-i insufla o stare de împăcare şi fericire, cum nu mai simţise nicicând. Sufletul lui ar fi fost mulţumit dacă ar fi fost liber să o privească veşnic.
Iar ea, cu o intuiţie remarcabilã, ştia mereu cã era acolo şi-l privea pe sub gene, asigurându-l de dragostea ei prin surâsurile ei dădătoare de fiori calzi, pline de promisiuni, şi chemându-l mereu, tainic, arzându-i inima.
Şi apoi veni şi ziua decisivã, care pecetlui totul. Meti îi aduse lui Iman o tăbliţă din Uruk, cu vestea morţii mamei sale, de care ea era foarte apropriatã. Vestea o zgudui puternic şi la îndemnul lui Khayre, hotărâ de îndatã, sã plece la Uruk, sã-şi jeleascã mama.
Khayre o consolã cu sinceritate, fără nici un gând ascuns ori vreo pornire meschină, şi-i puse la dispoziţie o gardã numeroasã sã o însoţeascã şi mulţi sclavi sã o serveascã şi sã o facã sã uite de durere.
- Eşti sigur cã e în ordine, Khayre? ezitã ea.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
- E dreptul tãu sã-ţi plângi mama, Iman. E un privilegiu, de care eu nu am avut parte, când mi-a murit tatãl. Nu îmi doresc să te lipsesc şi pe tine de aşa ceva. Vei regreta veşnic de nu te vei duce! Noi te vom aştepta cu drag.
- Iar cu tine este chiar totul în regulã? Mă îngrijorezi mult... eşti atât de straniu, în ultima vreme. Îţi asumi cu nepãsare anumite riscuri, ce ar putea fi fatale...
- Desigur cã totul e în ordine, fatã prostuţã ce eşti! De te referi la incidentul de zilele trecute, de la vânãtoarea de hipopotami, aflã cã nu a fost cu intenţie. Dar de vei fi mai liniştitã astfel, te asigur cã nu-mi voi mai asuma niciodatã, astfel de riscuri!
Riscase cu adevãrat la acea vânãtoare, a acelor animale nespus de capricioase şi periculoase şi asta doar pentru cã era şi Kheysha prezentã pe vas. Nici el nu-şi putea explica, ce-l îndemnase la acel act nebunesc, prin care vroise sã o impresioneze. Dar privirea ce i-o aruncã Kheysha, dupã ce omorâse iscusit un hipopotam, meritase într-adevãr toatã primejdia.
