ŞAPTE (hiatus)

3.2

Tânărul înalt, îmbrăcat auster în haine negre de călătorie, ponosite şi modeste, fu trezit din visare de nărăvaşul său măgăruş cenuşiu, ce se oprise iar, să înfulece ceva. El îşi aţinti privirea sa plină de exasperare, asupra animalului ce mesteca molcom o tufă sălbatică de busuioc, complet indiferent la iritarea stăpânului său. Putea să jure că acest animal o făcea intenţionat. Dar lăsă mânia să treacă şi opintindu-se îl trase din nou după sine.

Odată ieşit din penumbra codrului şi fiind scăldat de lumina aurie a soarelui, el îşi scutură chipul dotat cu trăsături fine şi ferm conturate, slobozind printre buzele trandafirii şi senzual trasate pe chipul său, un râs sănătos, descoperind un şir perfect de dinţi albi:

- Ei, haide... uite ce zi frumoasă avem! Încetează cu încăpăţânarea ta, zise el trecându-şi din reflex, mâna prin părul său negru şi cârlionţat, ce-i ajungea până la linia obrazului, iar ochii săi brusc scăldaţi în lumină, aveau o minunată nuanţă chihlimbarie, asemenea aurului vechi, topit.

Descălecase acum câteva ceasuri, ca bietul animal să se mai odihnească, dar trebuia să recunoască, că-i făcea şi lui bine această plimbare prin parfumatul codru, în această minunată zi de vară. Îl îndemna la visare şi mintea lui zbura destul de des, spre alte locuri, în timp ce se lăsa condus de măgăruş. Călătorul nostru se dovedea a fi destul de imprudent: umbla singur şi neînarmat, departe de drum, printr-un codru prin care putea să-şi facă sălaş diferite bande de răufăcători.

Totuşi, dacă aruncai o privire mai atentă ţinutei sale şi chipului său tânăr, dar neobişnuit de auster, îţi dădeai seama cu uşurinţă că nu putea trezi interesul nici măcar unui mărunt hoţ de buzunare. Singurul lucru mai de preţ asupra sa, era crucifixul filigranat ce-l purta cu evlavie la gât şi care-i conferea o stranie aură. Mâinile sale îl atingeau deseori şi probabil, el se aventurase în codru, simţindu-se sub protecţia acestuia.

El se întrebă la ce se gândise, înainte de a fi brusc întrerupt, de partenerul său necuvântător şi apoi îşi aminti că se gândise la mama sa. Ah, da, mama lui!...

Semnificaţia acestui cuvânt trezea stranii sentimente în el. Nu ştia de putea fi iubire, evlavie, înţelegere, compasiune, prietenie sau ură. Ultimul sentiment era o stranie asociere, dar de multe ori, lui i se părea potrivită. Adevărul era că el nu ştia ce să creadă şi ce să simtă pentru femeia ce-i dăduse viaţă. Nu avusese parte niciodată de mângâieri, de priviri drăgăstoase şi săruturi materne şi totuşi simţea că ea îl iubea. Inima mamei sale părea capabilă doar de două iubiri: una dedicată lui Dumnezeu şi alta fiului său mai mic.

Această iubire însă, îi sădise încă din fragedă pruncie, un sentiment de vinovăţie faţă de tatăl său,

- Ce faci cu el aici, ore întregi închişi în iatacul tău, doar voi şi toate aceste crucifixuri?!... Încerci să-l transformi într-unul ca tine? Femeie nebună... Ţi-am interzis să o faci!!

- Tu ţi-ai luat premiul. Însă el... Niciodată nu va fi al tău!!

... şi faţă de fraţii lui mai mari, care nu se bucuraseră nici măcar de puţina atenţie cu care mama lor îl gratula pe el.

- Uită-te la el, mucosul! Fetiţa mamei!!... Ai de gând să ne pârăşti că nu ne-am spus rugăciunile, sfântule?!

- Ţi-am spus să nu te mai ţii atâta după noi!... Nu te vrem aici, pleacă!

- Nu că nu ne-am juca leapşa şi cu tine, dar după cum vezi... suntem deja o echipă completă!

- Ciudatule!...