"Ce poţi spune despre o fatã de şaptesprezece ani, ce a murit? gândi directoarea pensionului austriac, de la finele secolului al –XIX- lea. Cã era frumoasã? Cã era veselã şi plinã de viaţã?! Sau poate puteai spune cã avusese o viaţã plinã, dar ignorase viitorul promiţãtor ce o aştepta. Şi totul în numele dragostei! Nimic însã din ce-ai fi zis, nu ar fi şters durerea morţii ei subite. Ahh... şi doar l-am avertizat pe acest visãtor profesor, cã dacã doreşte sã fie fericit cu ea, sã se fereascã de colega sa. Dormi lin Kristin. Tentativele mele, din nefericire, au fost sortite eşecului. Nu a fost sã fie, sã scapi de iţele acestui destin vitreg."
M-am desprins de realitate, de tot ce mã înconjoarã, într-o secundã... într-o simplã bãtaie de degete şi cad! Cad... în neant! Iar în timp ce mã afund tot mai adânc, în abisul întunericului şi al inexistenţei pierd încet, dar sigur, orice contact cu realitatea.
Nu simt rãceala marmurei şi nici durerea membrelor mele, în contactul cu ea. Nu vãd nimic, prin perdeaua densã de lacrimi, ce mi s-a aşezat peste ochi şi nu aud plânsetele din jurul meu şi nici chemarea iubitului meu.
Aud doar respiraţia mea şuierãtoare, care devine tot mai grea. Şi totuşi, o luminã strãlucitoare îmi pãtrunde printre lacrimi – atrãgându-mi atenţia. Biroul în care am cãzut se învârte cu mine, iar feţele din jurul meu plutesc în lacrimi şi lumina oarbã a candelabrului e halucinantã.
Şi cu toate acestea, acea luminã caldã, îmi atrage atenţia. Îl vãd acum. E atât de frumos! Stã in picioare aproape de ei, cei care mã strigã disperaţi pe nume şi totuşi atât de departe!...
În ochii Lui, nu citesc dispreţ ci doar o infinitã bunãtate. Iar ochii Sãi mã alinã. Mã cheamã la El şi totuşi mã aşteaptã cu rãbdare, pentru cã gândurile mele sunt îndreptate, chiar şi acum, spre el. Plânge acum! Şi mã strigã disperat pe nume, în timp ce îmi apasã pieptul cu palmele.
O lacrimã scãpã din barajul ochilor şi sãpã un alt şanţ al durerii, de-a lungul obrazului, în timp ce buzele iubitului meu se aproprie de ale mele. Şi pentru a mai gusta, încã o datã, din dulceaţa veninului lor, am hotãrât sã mai întârzii un pic plecarea mea.
Iubitul meu îmi simte rãspunsul şi mã trage la pieptul lui." Rãspunde-mi, te rog!" Citesc în ochii lui atâtea regrete... REGRETE!
Mai zilele trecute eram o elevã obişnuitã – o visãtoare timidã din banca a treia. Dar totul avea sã se schimbe în ziua în care el a venit. Sucise minţile tuturor elevelor şi toate visau la el. La început, mã fâstâceam în faţa lui, dar dupã excursia la Viena am devenit buni prieteni şi astfel, mai apropriaţi. În acel scurt rãstimp, aflasem aşa de multe unul despre celãlalt.
La întoarcere, încã mai visam la el. Nu aş fi putut bãnui niciodatã cã avea sã-mi împãrtãşeascã sentimentele, când, rãmaşi odatã singuri dupã ore, m-a sãrutat prima oarã. Am rãmas fãrã grai. Din acea zi a început totul. Trebuia sã ţinem totul în secret desigur; relaţia noastrã era interzisã, dar nu mã deranja. Când ochii noştri se întâlneau, ştiam cã pe mine mã cãutau!
I-am dat totul: dragostea mea şi viaţa mea! Şi m-am dãruit acestui sentiment ce i-l purtam în totalitate.
Apoi a venit neîncrederea, secretele, min - ciunile, gelozia, furia, regretele... Şi totuşi nu-mi pierdusem speranţa! Încã mai credeam în el. Aveam nevoie de el!... Pânã azi după-amiază, zi nefastã! Am coborât la el, sã clarificãm situaţia. Am coborât la timp sã aud un "Te iubesc!" şi sã o vãd pe colega sa, sãrutându-l.
Au fost surprinşi la vederea mea şi el încerca să-mi explice ceva... dar nu-l auzeam! Ceva se în - tâmplase atunci în mine. Aveam mereu un ceas slab şi tocmai acum, ceasul meu interior se... tic-tac, tic-tac, tic... se oprise.
Am întins surprinsã mâna, într-un gest de implorare, "Aaah!" şi atunci a început cãderea.
Eram în braţele lui vânjoase, la pieptul sãu şi el mã legãna uşor, şoptindu-mi printre suspine la ureche, ceea ce vroise mereu sã-mi spunã, dar amânase. Nu-l auzeam, dar nici nu era nevoie: îi citeam în ochi întreaga lui dragoste. Am zâmbit fericitã şi am reuşit sã zic, "Ştiu... şi eu...". Dar ceea ce s-a auzit, parcã nici nu mai era vocea mea.
Mi-am întors capul şi L-am zãrit iarãşi. Ce bun era! Mã aşteptase... Totul avea sã fie bine acum, îmi promiteau ochii Lui, nu avea sã mai fie minciuni, înşelãtorii şi mâhniri! Ah, SUFERINŢA!
Ochii mã dureau şi i-am închis.
I-am zâmbit şi El îmi rãspunse. Îmi întinse mâna şi eu i-am luat-o. Mã conduse. L-am oprit ezitând.
"Promiţi cã nu va mai fi durere?"
"Da, promit!"
O luminã caldã mã invadã, iar bunica mea veni la mine fugind.
Jos, îmi lãsasem iubirea şi... VIAŢA! Dar nu regretam nimic.
Te iubesc Franz!...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
