ŞAPTE (hiatus)

5.1

SHANE'S POV

Doamne, trăieşti? Exişti cu adevărat, Tu, Creatorule a tuturor celor văzute şi nevăzute? Eşti mort?...

Îmi doresc să fii mort! Mai bine accept asta, decât realitatea că eşti surd la rugăminţile mele, că eşti rece la suferinţa mea... De ce?! Ce am putut oare să fac, care să fie atât de grav, încât să-ţi merit astfel dispreţul?! De ce mă ignori?

Îmi amintesc cu claritate dimineaţa celei de-a şaptesprezecea mele veri, când m-am trezit la răsărit, cuprins de un sentiment necunoscut, al unei bizare posibilităţi. Ceva din adâncul fiinţei mele părea să-mi şoptească că în această zi, ceva hotărâtor, final, avea să mi se întâmple.

Pentru că în această zi, în această singură zi din toate celelalte, destinul meu avea să-mi fie limpede. De parcă toate evenimentele de până acum, toate lucrurile fericite şi nefericite, toate alegerile mele, mă conduseseră spre acest moment unic. Şi oricât de contradictoriu ar părea, ea a fost cea mai fericită dar şi cea mai nefericită zi a vieţii mele searbăde.

Inima îmi era cuprinsă de o asemenea fericire totală, încât am rămas ţintuit în pat, ore în şir, savurând acest sentiment total străin mie până atunci.

M-am prefăcut că dorm chiar şi când tânăra slujnicã cu piept generos, veni să deretice şi să-mi deschidă ferestrele, lăsând aerul dimineţii să pătrundă în cameră. Ea venise la mine cu alte gânduri, dorind ca aproprierea intimă ce se petrecuse acum două seri între noi, să se repete.

Ce fiinţă simplă şi naivă!... Nu îşi dăduse seama că eu doar profitasem de statutul meu de viitor lord al acestui vast domeniu? Că o dorisem doar pentru că fusese la îndemână? Că actul meu nu fusese izvorât neapărat din dorinţã, ci din acea disperare neagră şi adâncă ce mă cuprindea adeseori şi în ale cărui adâncimi îmi era teamă să privesc, de teamă să nu mă pierd?...

Mă agăţasem de ea, doar pentru a-mi reaminti că eu eram viu şi pentru a împiedica acel hău negru şi periculos să nu mă cuprindă şi să nu-mi ia minţile. Nu îmi adusese fericirea mult dorită. Nu eram deloc eu însumi!

De unde izvora aceast sumbru spectru ce părea că mereu mă pândeşte de după umăr, insinuându-se mereu cu această subtilă perfidie? De unde veneau acele vise ce îmi bântuiau uneori nopţile? Ce însemnătate aveau?

Slujnica aceasta, poate spera să rămână grea cu fiul rebel al stăpânului şi astfel să scape din mizerie. În final, orice fată se visează a fi o miică Cenuşăreasă... Iar o persoană de condiţia ei, cu atât mai mult! De parcă eu eram tatăl meu! Cu adevărat era naivă!... În ciuda vârstei mele fragede, eram totuşi destul de versat, în toate şiretlicurile necesare pentru a evita o astfel de întâmplare nedorită. Avuseseră grijă să mă înveţe asta camarazii mei seniori, de la Academia Militară, la care mă trimisese tatăl meu cu forţa. Şi fusesem doar un cadet atât de sârguincios în bordelurile londoneze! Văzând că nu izbândeşte să-mi atragă atenţia, slujnica mă lăsã singur cu gândurile mele.

Nu doar acest sentiment necunoscut mă ţintuia la pat, ci şi dorinţa de a evita întâlnirea cu crudul meu tată. Tată... doar după nume şi statut, persoana pe care o urăsc şi dispreţuiesc cu patimă.

Şi nu-l mai urăsc pentru că mi-a impus cu forţa studiile militare, pentru că în mod bizar am descoperit că aveam chemare pentru arta războiului. Se părea că fusesem născut pentru a fi un adevărat soldat şi nu există nimic ce să mi se pară dificil de urmat: disciplina riguroasă pe care trebuia să mi-o impun, călăritul, exerciţiile de tragere, simulările de luptă, tacticile militare... toate acestea le îndeplineam cu un zel şi o perfecţiune ce îmi adusese respectul camarazilor mei şi recunoaşterea cadrelor superioare.