ŞAPTE (hiatus)

3.4

Episcopului Anselmo Santiago de Gonsalve, procuror al Sfintei Inchiziţii, îi plãcea ca dupã slujba de dimineaţã şi după ce asista la şedinţa Supremei [32], sã se plimbe prin piaţa oraşului, luându-i acestuia pulsul. Avea o constituţie solidã, ceea ce nu ai fi zis vãzându-i chipul tras la faţã, hirsut, neînchipuit de palid, cu buze parcã neobişnuite sã zâmbeascã cu nici o ocazie. Ochii lui de un albastru intens pãreau parcã, veşnic, cuprinşi de febrã. Mâinile sale fremãtau mereu şiragurile mãtãniilor, iar buzele sale, mormãiau aproape încontinuu o rugãciune. Era un om nespus de învãţat şi deşi înfăţişarea lui pãrea ursuză, era chiar sociabil. Totuşi oamenii încercau sã evite a se afla în prezenţa sa, prea mult timp.

Faima şi asprimea sa erau teribile şi în afara oricãrei îndoieli: dusese la rug treizeci şi şapte de eretici, evrei, mahomedani şi vrãjitoare teribile dar reputaţia sa se datora şi faptului, cã reuşise sã salveze şi numeroase suflete din mâinile Diavolului, veşnicul sãu duşman.

În ultimele zile, alãturi de el era şi preotul Cayetano Ygnacio del Espiritu Santo Pérez y González care era secretarul, bibliotecarul, intimul episcopului, nimeni neştiind clar ce funcţie îndeplinea el. Locul pe care-l ocupa Cayetano atât în cadrul diocezei cât şi în inima lui, şi-l câştigase pe merit prin nenumăratele-i talente şi prin caracterul său dintr-o bucată. Puţini erau cei care ştiau că fusese studentul episcopului la celebra-i catedră de teologie de la celebra Madraza de Granada [33], unde îşi luase licenţa în legea canonică, Juris Canonici Baccalaueratus, cât şi în teologie şi scriptură, cu onorurile cele mai înalte ale promoţiei sale. Cayetano urmase la universitate şi cursurile de medicină, drept, astronomie, logică, matematică şi mecanică, impresionând fiecare profesor cu setea sa de cunoaştere.

De la primele discuţii cu el la Universitate, episcopul simţise că are în faţă una din acele valori rare ce împodobeau coroana creştinătăţii. Vorbiră despre cărţi şi episcopului nu-i venea a crede cât de mult citise, la vârsta lui atât de tânără. Simţea că în sfârşit, îşi găsise un suflet înngemănat, iar în preajma lui se simţea nespus de în largul lui, cum nu se mai simţise nicicând până acum. De parcă până acum, fusese o statuie incompletă, căruia în sfârşit, i se alipiseră părţile lipsă.

În ziua în care Cayetano şi-a luat licenţa, episcopul i-a propus să i se alăture la dioceza din Granada:

- Dumnezeu nu poate dărui un talent ca al vostru, pentru a-l prăpădi în vreo bisericuţă din Medina del Campo!

Astfel că în clipa în care-şi primise autorizaţia [34], Cayetano i se alătură mentorului său. Şi toţi membrii diocezei episcopului îl îndrãgiserã, deoarece avea purtări alese şi vorbea foarte plãcut, nu numai de lucruri sfinte, dovedind un mare talent oratoric.

În sãptãmânile de când venise, Cayetano se fãcuse plãcut de toţi, bogaţi şi sãraci, era curtat pentru favoruri, îşi făcu prieteni în lumea artelor şi câştigase chiar câteva simpatii pe la Curtea de la Allhambra, iar bunãtatea sa devenise vestitã. De când Cayetano începuse să se îngrijească de Biblioteca Palatului Episcopal şi chiar să o îmbogăţească cu nenumărate titluri, ajunsese să fie considerată una din cele mai bune din întreaga Andaluzie. Episcopul îl îndrãgea mult şi-i plãcea, ca în fiecare searã şi dimineaţã, el sã-i citeascã şi apoi să se delecteze în lungi discuţii cu el. Mulţi gândeau cã influenţa lui Cayetano era beneficã, iar poate don Anselmo nu va mai vedea la tot pasul, eretici de trimis pe rug.

Anselmo se opri şi cercetã nişte zarzavaturi:

- M-am simţit slãbit în ultimul timp şi mã gândesc sã-i spun lui Bernadette să instruiască şi pe celelalte călugăriţe din serviciul meu casnic, ca sã-mi dea în următoarele zile, doar legume şi fructe proaspete! Lupta împotriva ispitei e grea, iar Diavolul nu trebuie sã profite de slãbiciunea trupului meu.