ŞAPTE (hiatus)

4.3

Claude descãlecase între timp şi se apropriase de Marius, care încă se simţea nespus de umilit. Cât de slab trebuise sã-i parã acelui bãrbat!...

- Nici sã nu râzi, îi aruncã el cu nãduf.

- Nici prin gând nu mi-a trecut asta amice, îi rãspunse Claude cu seriozitate. Aruncã o privire furioasã spre locul unde dispăruseră cei doi: Nu înţeleg de ce se poartã atât de urât fratele tãu!

- E chiar aşa de greu de înţeles de ce? zise Marius, cu tristeţe.

Când fugiseră din Saint-Domingue de furia revoluţionarilor, părinţii săi rămăseseră aproape fără nimic. Plantaţiile amândurora fuseseră arse, dar Hector avusese destulă înţelepciune încât să-şi pună la adăpost, din timp, banii săi în băncile americane, iar Agnès salvase câteva bijuterii care să le asigure siguranţa călătoriei. Astfel că, atunci când au sosit în Louisiana, Hector nu mai avea pământ, dar avea bani destui. Pentru a putea asigura un trai îndestulător rapid, lui Agnès şi copilului ce îl purta atunci în pântece, Hector îşi luă o soţie albă, fata unui moşier ruinat datorită datoriilor acumulate la tripou. Cu banii săi, el repuse pe picioare şi dezvoltă plantaţia de indigo, cu rapiditate. Hector avea fler în afaceri şi se reîmbogăţi rapid.

Căsătoria fusese cel mult una de convenienţă şi la un an după aceea, când se născu primul lor băiat, Hector nu mai vizită patul conjugal al soţiei sale. Şi deşi a tratat mereu cu respect pe soţia sa albã şi pe fiul lor, inima lui nu era alãturi de ei, ci alãturi de Agnès şi copii ei. Soţia lui ştia de acea "nevastă" mulatrã, dar prefera să închidă ochii şi să suporte cu stoicism, această relaţie lipsită de dragoste, în ciuda resentimentelor, ce au apărut inevitabil.

Marius a aflat târziu despre existenţa dublă a tatălui său şi din pură întâmplare. El avea atunci şase ani şi încă nu-şi deschisese ochii în privinţa orânduielilor lumii şi nu ştia că o uniune mixtă, cum era cea din familia sa, rareori era bine văzută de ochiul critic al societăţii , ori de vreun tabu ce făcea ca cele două lumi diferite să nu se intersecteze vreodată.

Fusese o zi fericită pentru Marius, acea zi, pentru că petrecuse o grămadă de timp cu tatăl său drag pe care îl adora. Fuseseră de dimineaţă la pescuit unde se distraseră copios, iar la reîntoarcere se jucaseră cu mingea în grădină. La un moment dat, tatăl său a fost chemat înăuntru de mama sa, pentru a se uita peste nişte hârtii şi el rămăsese singur în grădină.

Uşor plictisit să se joace singur cu mingea, Marius o lovi cu piciorul în joacă. Mingea se îndreptă cu viteză spre gardul viu ce înconjura grădina.Atunci, Marius observă de cealaltă parte a gardului, un băiat de nouă ani, ce îl privea cu cea mai adâncă disperare de care putea fi capabil un copil.

Întregul lui chip era desfigurat de lacrimile mari ce i se rostogoleau neîncetat pe obraji. Marius fu un pic şocat la vederea acestui băiat nespus de trist. Dar îşi făcu totuşi curaj, să se aproprie de gard şi să-l întrebe candid:

- De ce plângi?...

Băiatul păru abia atunci, să-l observe cu adevărat şi-l privi uşor nesigur.

- Cine este acel om, cu care te jucai?

- C'est papa [16] ! răspunse el rapid şi cu aerul că i se pusese o întrebare ridicolă.

- Pa-pa?! murmură nesigur, băiatul.

- Scuză-mă, vroiam să zic tata! Tu nu vorbeşti şi franceza ca şi noi?

- Nu, reuşi să îngaime băiatul, înainte de a izbucni într-un hohot de plâns şi mai sfâşietor.

Marius simţi milă pentru el şi nu ştia de ce plângea şi cum să-l ajute. Aşa că se aproprie şi mai mult de gard şi făcu ceea ce făcea şi mama sa când el plângea: îi sărută obrazul înlăcrimat.