ŞAPTE (hiatus)

Patru - Statele Unite ale Americii

„ In me la morte, in te la vita mia."

~ Michelangelo [1]

Podeaua vasului se mişcã iar, uşor unduitor, sub picioarele sale, în timp ce el îşi curãţa grãbit briceagul de argint înr-un vas de alabastru . Mulţumi Cerului, în gând, cã nu-şi tãiase obrazul în timp ce se bãrbierea. Luã un şervet călduţ de bumbac, din apropriere şi-şi şterse obrazul fin de ultimele resturi de sãpun, înainte de a-şi da apoi cu o cremã rãcoritoare şi plãcut mirositoare pe faţã.

Obrazul sãu avea doar câteva urme uşoare, nesemnificative chiar, de barbã. Dupã standardele vremii era chiar spân, pãstrând încã un obraz nespus de fin, frumos în delicateţea sa. Dar chiar şi asta nu-l oprea din a-şi dori a fi cât mai prezentabil.

Cu mişcãri agile şi uşoare, semn cã se descurca totuşi de minune, în ciuda legãnatului vasului, îşi luã cãmaşa albã din cea mai finã mãtase, se înche - ie rapid la nasturi şi-şi puse butonierele de aur. Îşi potrivi apoi gulerul înalt al cãmãşii şi-şi legã la gât o cravatã latã de satin, pe care o înnodã uşor şi dichisit. Peste îşi trase vesta cafenie şi apoi haina de catifea, de un albastru-marin închis, încântãtor, o culoare foarte la modã printre tinerii eleganţi. Haina îi cãdea aproape pânã la genunchi, peste pantalonii drepţi de stofã, cafenii şi avea şi ea un guler înalt şi satinat, pentru a-i încadra şi evidenţia faţa.

Îşi studie ţinuta finalã în oglinda de lângã toaletã şi remarcã, cu încântare, cã era prezentabil. Îşi duse mâna prin pãrul cârlionţat ce-i cãdea uşor dupã urechi şi-şi surâse cu o uşoarã urmã de vanitate.

Privirea i-o întoarse un tânãr de optsprezece ani, înalt şi mlãdios ca o trestie, lat în umeri, cu o talie îngustã şi subţire, cu mâini lungi dotate cu degete subţiri şi delicate, cu un chip de un oval aproape perfect în care totul se încadra armonios: nasul drept şi fin, buzele pline inocente şi senzuale totodatã şi ochii mari de un verde muştar intens, ce pãreau a strãluci aproape hipnotic datoritã şi contrastului ce îl fãceau cu pielea sa închisã la culoare. Privirea ce i-o înapoie imaginea din oglindã era una de o uşoarã surprindere – ca întotdeauna când se privea – amestecatã cu o tristeţe melancolicã.

Apoi se întoarse cu spatele şi întreaga să expresie, se transfigurã ca prin magie, privind cu dragoste spre cutia deschisã de pe pat. Cu o atenţie de amant, îşi plimbã degetele pe formele sinuoase şi perfecte ale viorii sale Stradivarius [2], peste arcuşul ei culcat, cuminte, lângã ea.

Ah, cât îşi dorea sã cânte la ea! Sã trãiascã muzica prin fiecare mişcare vertiginoasã a arcuşului, sã simtã acea vibraţie şi pasiune în întregul sãu corp. Dar ştia cã nu-şi putea permite luxul de a se dedica pasiunii sale. Avea prea puţin timp la dispoziţie! Iar sunetele divine ce le putea smulge viorii sale, trebuiau trãite şi savurate, asemenea unui pahar de vin bun şi nicidecum grãbite. Cu un oftat închise capacul cutiei, ca pentru a îndepãrta aceastã tentaţie de el.

Îşi mai roti încã o datã privirea prin luxoasa sa cabinã, pentru a se asigura cã nu uitase nimic. Ob - servã pe scrin, frumos legate cu o panglicã de mãtase neagrã, toate scrisorile pe care le primise în anii în care fusese plecat la studii la Paris. Le luã în mânã gânditor, amintindu-şi de fiecare cuvânt, de fiecare încurajare scrisã cu dragoste de mama sa, din eleganta lor casã din La Nouvelle-Orléans [3].

Mintea lui evocã pe datã o femeie în floarea vârstei, mândrã şi de o frumuseţe tulburãtoare, cu un pãr de abanos cârlionţat, mereu perfect coafat, având o ţinutã aproape regalã în rochiile sale de o eleganţã sofisticatã, mereu doar albastre sau violete.

Îşi amintea la perfecţie de fiecare intonaţie a vocii ei blânde, de privirea ei debordând de inteli - genţã, de mirosul persistent al pielii ei ciocolatii. Mereu mirosea a violete. Avea obiceiul chiar sã-şi prindã câteva la decolteu cu o broşã.