Începea deja sã se întrezãreascã portul oraşului sãu iubit. Ah, Parisul fusese divin, desigur! Era ca şi cum patria-mamã, cea originarã, îşi deschisese braţele cu cãldurã primindu-şi fiul rãtãcitor ce se reîntorcea în sânul ei. Iubise fiecare clipã, fiecare an petrecut acolo, cu frenezie.
Iar talentul sãu gãsise, în sfârşit, un pãmânt fertil pe care sã se dezvolte. În scurt timp deveni preferatul profesorilor şi al dirijorilor. Îşi fãcuse şi un cerc de prieteni, toţi la fel de tineri ca şi el, nebuni, zvãpãiaţi şi talentaţi. În cercul lor, fiecare se provoca unul pe celãlalt la autodepãşire şi cântau cu o asemenea fervoare şi pasiune ca şi cum ar fi fost sub influenţa unor puternice halucinogene.
Era un moment de perfectã armonie, în timpul lungilor lor sesiuni, pe care ei îl numeau "clipa de beatitudine", când totul, fiece sunet era la cea mai absolutã perfecţiune şi curgea lin. De parcã erau Maeştrii Universului şi al Sunetului, pe care îl puteau stãpâni şi modela dupã cum respirau. Însã acea clipã dura prea puţin pentru ei şi de fiecare datã, încercau sã o prelungeascã cât mai mult, pânã când – tot timpul – unul ceda tensiunii şi zicea sfârşit:
- Gata! Clipa de beatitudine a luat sfârşit...
Desigur mai erau şi sutele de concerte şi operete, pe care trebuia sã le vadã mereu şi mereu, pãrând a nu se mai sãtura de ele. Cu toate bucuriile ce i le adusese Parisul, simţea un dor nebun şi dupã frumosul şi sãlbaticul sãu oraş situat în delta fluviului Mississippi. Ducea dorul zgomotului oraşului, mirosului sãu specific, al acelui ritm paşnic în care trecea fiecare zi. Dusese dorul iernilor sale blânde şi scurte şi verilor sale fierbinţi şi umede.
Iar acum se întorcea, în sfârşit, acasã şi la familia sa iubitoare! Oare casa lor arãta la fel? Oare cât se schimbase Sophie, iubita lui surioarã?
O femeie trecu atunci pe lângã el şi-l trezi din visare prin parfumul strident ce pãrea a pluti în jurul ei. O privi cu coada ochiului amuzat: totul la acea femeie pãrea cã ţipã. De la cromatica hainelor alese nepotrivit şi cu cel mai prost gust, la culoarea violentã a pãrului, la felul în care era prea împopoţonatã cu diverse bijuterii strãlucitoare.
Dar parfumul ei dulceag fu cel care-i trezise o altã amintire...
- Spune-mi Marius, amice, secretul tãu! zise studentul, agãţându-se beat de gâtul lui, dupã ce mai dãdu pe gât un pahar de vin de Burgundia [11]. Cum de reuşeşti sã scoţi de la acest instrument lipsit de viaţã acele sunete dumnezeieşti de tânguitoare?
Marius râse uşor.
- Oh, Etienne, degeaba încerci! Marius îşi pãstreazã cu strãşnicie secretele, adãugã un alt amic, ceva mai treaz decât primul.
- Etienne, Klaus – zise el prinzându-i de dupã mijloc – acesta e secretul meu: vioara e amanta la care cânt! Mã port cu ea ca şi cum ar fi iubita mea preţioasã şi ea mã rãsplãteşte astfel...
Klaus râse şi-l îmbie pe Marius sã dea pe gât paharul cu vin. Etienne îl privi aiurit şi-l sãrutã zgomotos pe ambii obraji:
- Te iubesc amice, dar eu prefer de mii de ori nişte ţâţe cãlduroase, decât îmbrãţişarea rece a viorii! Hai la târfe prieteni, acest han mã plictiseşte...
Râzând beţi, Etienne şi Klaus şi ceilalţi bãieţi îl traserã dupã ei pe Marius, pe strãzile slab luminate, pânã ajunserã la un local cu specific, unde furã primiţi ca nişte vechi clienţi.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
