Antipoveste - Îngerul

286 18 16
                                    

Tiiiiiiit!... Tiiiiiiiiiit!... Tiiiiiiiiiiiiit!...

Pãreau a fi trei sunete, dar de fapt erau unul şi acelaşi: zgomotul infernal, continuu, al unui claxon ce-i duduia în timpane, surzind-o; se mai auzea doar în urechile ei.

La început fusese claxonul, urmase un şuierat prelung, asemenea unui fluierat, apoi un bubuit ca de trăsnet şi un val ciudat de căldură. Acest sunet, i se pãrea cumva familiar şi cãutã cu o bizarã greutate în sertarele memoriei sale, amintirea acestuia pânã reuşi sã-l identifice: aşa se auzea duduitul şi trosnetul lemnelor, în timp ce erau mistuite de foc, în şemineul casei.

Amintirea focului ar fi alarmat pe oricine altcineva, dar ea nu se temea. Cumva, nu focul era o primejdie pentru ea, ci altceva... Altceva, o preocupa în acel moment.

Senzaţia unor arsuri uşoare şi ale unor rãni fãcurã ca mii de ace sã-i strãpungã ceafa şi creierul. Scoase un ţipãt de durere, stins, agonizant. Cine ţipase?! Fusese ea? Ce straniu îi suna în urechi, propria voce. Oare aşa îmi percep şi ceilalţi vocea? se întrebã ea, stupid.

Situaţia era oarecum caraghioasã, pentru cã ştia cã avea nişte rãni ce trebuiau îngrijite, dar ea NU ş-i le SIMŢEA. Cum putea ştii cã era rãnitã, dacã nu simţea, unde era locul ce o durea?!

Nu mai vedea nimic. Era oare, chiar atât de întuneric sau poate, avea doar ochii închişi?! Dar atunci, de ce nu şi-i putea deschide?! Şi ce era acel lichid rece şi vâscos, pe care-l simţea prelingându-i-se pe faţã spre gurã?

Era o senzaţie extrem de slabã, dar percepea totuşi, acel fluid umed şi fierbinte, cum i se strecura printre buzele întredeschise, pentru cã trebuia sã le aibã întredeschise, altfel cum de îi era gura inundatã, de gustul acela sãrat? Lichidul vieţii, cel ce punea în mişcare totul...

Îi mai reveni un simţ: pleoapele îi erau nespus de grele, dar tot nu le putea mişca.

Vag, depãrtat, auzi nişte voci, oameni care ţipau. Apoi, un scârţâit, urmat de un miros de benzinã. Benzinã?! Mai era ceva, un alt miros; iarba! Ah, da, niciodatã nu bãnuise cât de viu, de plãcut era mirosul ierbii proaspete. Niciodatã nu va mai simţi un miros atât de plãcut, atât de înviorãtor, atât de crud.

Unde se afla? Ce se întâmplase cu ea?!...

Lângã ea discutau câteva persoane, aproape de urechea ei.

- Nu trebuie atinsã. Şi-a rupt gâtul! Sã aşteptãm sã vinã cu brancarda.

- Cum? Se mai poate trãi dacã ai gâtul rupt?

Cineva îi puse mâna pe frunte. Dar ea nu percepu decât o uşoarã înţepãturã. Apoi o uşoarã atingere pe piept. Ce fãcea?! Ah, da, cãuta actele. Da. Marlena Marie Adams. Poeta.

- Ascultã-mã frumoaso, spuse prima voce. Era vocea unui bãrbat tânãr, caldã şi catifelatã, având acel molatic accent sudist. Eşti în siguranţã acum, ne ocupãm de tine, frumoaso. Stai nemişcatã şi nu te nelinişti.

"Nu mai vãd."

- Ai ochii deschişi, îi spuse el, neînţelegând.

Se simţi ridicatã şi îşi auzi ţipãtul, deşi nu ştia de ce o fãcuse.

- Fir-ar sã fie, fiţi atenţi! strigã bãrbatul.

Briza rece şi umedã a fluviului îi mângâie faţa, iar acesta fu ultimul lucru ce îl mai conştientizã, deoarece picioarele şi mâinile sale parcã nu mai existau.

Dacã avea ochii deschişi, de ce nu vedea? Şi unde era dusã? Era într-un dric ori într-o ambulanţã? Ce spusese acel bãrbat... avea gâtul rupt, nu?!

ŞAPTE (hiatus)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum