ŞAPTE (hiatus)

Trei - Spania

„ Contigo mano a mano

busquemos otros prados y otros ríos,

otros valles floridos y sombríos,

donde descanse, y siempre pueda verte

ante los ojos míos,

sin miedo y sobresalto de perderte."

~ Garcilaso de la Vega – Égloga primera[1]

Constança María de Todos los Santos González [2] a fost, încă din clipa în care a putut judeca singură, devotată unui singur lucru în această viaţă: slujirii cu cel mai înfocat devotament, pe Mântuitorul sufletelor pierdute, Domnul Nostru Iisus Hristos. Avea pe buze slava şi rugăciunile sale, în fiecare moment al zilei şi, nici măcar noaptea, buzele-i nu încetau, rostindu-I mereu numele sfânt şi chemându-L în somn.

Preotul parohiei San Antolin [3] era nespus de uimit de fervoarea religioasă atât de ardentă, întâlnită la o vârstă atât de fragedă şi-şi lăuda mereu micuţa enoriaşă în cercurile pe care le frecventa, spunând că e o miică sfântă şi că se aşteaptă, în orice moment, ca aripile să-i crească şi Mântuitorul să o cheme la El.

Dar Constança nu a fost chemată în ceruri şi anii trecură, lăsându-şi şi asupra ei pecetea lor. Schimbări ce surveniră în dimineaţa celei de-a douăsprezecea sale veri, când se trezi devreme ca să-şi poată spune toate rugăciunile, înainte de începerea mesei, unde punctualitatea nu era o rugăminte ci o poruncă. Severul său tată nu îngăduia nici un fel de întârzieri, indiferent dacă acele clipe fuseseră dăruite Domnului sau nu. Această severitate şi punctualitate îi câştigaseră doar respectul şi faima de care se bucura printre ceilalţi negustori din Medina del Campo [4]. Constança María se ridică din pat şi observă cearceafurile însângerate şi cu o groază crescândă, cum sângele acela murdar şi spurcat i se scurgea printre picioare, întinând podeaua de lemn.

Crezându-se pradă unei pedepse dumnezeieşti şi cu credinţa că avea să moară în chinurile Iadului, Constança María începu să urle ca scoasă din minţi, exasperând servitoarele ce încercau să o calmeze, până când Sancha o plesni zdravăn, potolindu-i istericalele. Sancha era ultima, din multele servitoare, ce se tăvălea împreună cu tatăl său în mocirla preacurviei, dedându-se la mârşavele plăceri trupeşti. Şi în casa González y Dueñas, de la moartea lui Doña Catalina, Sancha se ocupa cu o mână de fier de gospodărie şi reprezenta prima autoritate, înainte de cea a tatălui său. Constança María o ura. Dar ştia şi că ar fi fost o nesăbuinţă să nu i se supună, pentru că tatăl său era teribil la mânie.

Sancha îi râsese în faţă cu dispreţ, explicându-i rostul acelei sângerări. Constança María se potoli, dar asta o făcu să-şi urască şi mai mult slăbiciunea acestui corp imperfect, ce-i întemniţa sufletul pur, demn de iubirea bunului Mântuitor.

Obişnuise ca în timpul rugăciunilor de seară să-şi pedepsească aspru trupul, pentru orice zvâcnire de slăbiciune. Căci acest trup nevolnic o trăda iar mirosul acelui sânge scârbavnic, atrăgea privirile bărbaţilor pofticioşi de desfătări carnale şi preacurvie.

Constança María şi-ar fi dorit să fie Mireasa Domnului, dar fu mireasa cvadragenarului [5] Don Rodrigo de la Cruz Pérez, unul din cei mai prosperi bancheri ai oraşului şi un enoriaş extrem de generos, faţă de parohia pe care o frecventa şi ea. Tatăl său se exprimase în termeni foarte clari că nu avea să-i permită o asemenea nebunie niciodată. Constança María mai avusese doi fraţi mai mari, dar amândoi muriseră; unul îşi găsise sfârşitul luptând alături de Regii Catolici [6] în Reconquista [7] iar al doilea fu răpus de aceeaşi molimă ce-i curmase viaţa şi mamei sale.