Cei care îşi stabiliseră adăpostul în codrul de la poalele dealului Sacromonte, de-a lungul malului drept al râului Darro, nu prea departe de iaz, erau un grup de oameni veseli, mãslinii şi îmbrãcaţi în haine în culori aprinse - acei nomazi fãrã griji, numiţi gitani. Grupul acesta prefera să-şi ducă liniştiţi viaţa în mijlocul codrului, în corturile şi căruţele lor, departe de agitaţia oraşului şi fãrã a fi o piedicã în calea nimãnui, ocupându-se cu micile lor îndeletniciri transmise din generaţie în generaţie: sculptatul lemnului şi fãurirea bijuteriilor, din mâinile lor ieşind adevărate bijuterii care aveau o mare căutare printre târgurile din regat. Se ocupau şi cu dansul şi dresajul, din rândurile lor ieşind multi saltimbanci măiaştrii şi recunoscuţi. Îndeletnicirile le erau paşnice şi nici un membru al micii lor comunitãţi, nu înfãptuise vreo fãrãdelege. Erau un trib cu onoare.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sub copertina unui cort mare şi fastuos, ceea ce denota cã cei ce trãiau în el aveau un statut important în ceata ţiganilor, o bãtrânã stãtea jos, pe perne de brocart, şi îşi dãdea în cãrţi la masa sa joasă, sculpată în lemn cu multe arabescuri. Purta o bluză albã de in fin, brodatã şi o fustã înfloratã, înfoiatã de jupoanele de dedesubt. La gâtul ei se odihnea o sumedenie de mãrgele viu colorate şi salbe aurii, iar pãrul sãu argintiu îi era ascuns de turbanul uriaş ce-l purta.
Îşi ţinea ochii aplecaţi, în timp ce undeva în surdinã, se auzea cântul melancolic al unei lăute [21] şi ai fi zis cã picotea, de nu ai fi vãzut-o mişcându-şi mâinile în timp ce aşeza cãrţile.
Un nor se aşternu pe fruntea ei. Cãrţile ei pãreau sã-i arate astãzi numai lucruri neliniştitoare. Încercase sã afle ce-i rezerva viitorul, iubitei sale fiice, dar cãrţile parcã îi erau împotrivã. Lângã cartea fiicei sale apãruse, într-adevãr, cea a dragostei alãturi de cartea iubitului, dar ceea ce era îngrijorãtor, era cã dupã aceea, apãruse cartea destinului, dar aceasta era întoarsă. Bătrâna tresãri.
- O pereche a destinului, destinatã sã fie împreunã. Dar perechea e urmărită de nenorocire, dar de ce? mormãia ea, pentru sine.
Tresãri observând cã urmãtoarele patru cãrţi erau lipite una de cealaltã. O asemenea stranie alãturare nu i se mai întâmplase niciodatã, în toţi lungii ani, de când învãţase meşteşugul cititului în cãrţi de la strãbunica ei, venerabila Kadija, ce fusese o puternicã vrãjitoare. Asta putea sa însemne ori o soartã fericitã a perechii destinului ori una a nenorocirilor. Cu o mânã tremurândã, descoperi prima carte şi aruncându-şi ochii asupra ei, slobozi un icnet de surprindere: un duşman pândea din umbrã, un preot, urmatã de cartea geloziei.
Bãtrâna se opri tremurând toatã, neîndrãznind sã întoarcã ultima carte. Un PREOT ?!? El era duşmanul din umbrã al iubiţilor? Malik avusese dreptate. Trãiau cu adevãrat vremuri negre. Poate într-adevãr, ar trebui sã lase în urma lor, aceste pãmânturi şi sã se reîntoarcã în ţara lor natalã. Mulţi din elita lor, deja emigraseră în Africa de Nord. Cât timp avea oare să treacă până când şi ei vor fi expulzaţi ca evreii [22]? Pacea aceasta nu putea dura mult [23], doar şi evreilor li se promisese libertatea de a-şi urma credinţa şi iată ce se întâmplase... Regii aceştia creştini păreau cu adevărat, incapabili să trăiască în armonie cu cei care nu le erau asemenea! Şi ei numeau asta civilizaţie!... Dar Granada, minunăţia de oraş a Andaluziei, plasat la poalele munţilor Sierra Nevada, la confluenţa celor trei râuri – Beiro, Darro şi Genil, unde se stabiliserã de atâtea generaţii, era greu de pãrãsit.
