ŞAPTE (hiatus)

5.3

Iartă-mă tatã!...

MAHARAJA'S POV

Ai fost lumina vieţii mele. Unica mea bucurie. Iar tu ai decis astfel să-mi răsplăteşti dragostea şi credinţa mea! Prin trădare... Şi totuşi, nu te pot lãsa pradã morţii. Port şi eu partea mea de vină; nu trebuia să iau niciodată decizia de a trăi departe de patria noastră, îmi văd acum greşeala, pentru că uite ce s-a putut naşte din faptul că tu nu ai crescut înconjurată de lumea şi tradiţiile noastre! Am lăsat această putreziciune, acest viciu european să se strecoare şi în mijlocul nostru. Ai fost întinată de această poluare morală a lor. Durerea e prea mare! Te voi trimite departe. Vei avea parte de un nou început. De o nouă viaţã. Aceasta va fi ultima oarã când vom vorbii. De azi, nu mai eşti fiica mea mult adoratã!

Aşteaptã două luni, sir. Şi apoi spune-i fiului tãu cã e moartã. Înnecatã. Ceva de genul acesta.

Om bhūr bhuvah svah tát savitύr váren; yam bhárgo devásy dhīmahi dhίyo yó nah pracodáyāt.

Sã îţi aminteşti mereu cum ai sosit la acest ţãrm. Eşti sub un nor ce se va întuneca serios, dacã am sã mai aud de vreo nesupunere de-a ta.

NAJARA'S POV

Mamă Sfântă... unde trăieşti? În cer? În nori? În mare?... Arată-mi chipul tău! Dă-mi un semn. Spune-mi că visez un vis urât!

Oh, Mamă, ai trimis tu acest vas după mine? Mamă Sfântă, tu eşti forţa mea, puterea ce mă menţine în viaţă, pentru că fără tine nu mai sunt nimic. Am nevoie de susţinerea şi forţa ta mai mult ca oricând.

Unde eşti tu, dragostea mea? De ce nu vii după mine? Acest tărâm... îmi e necunoscut! Îmi e străin, îl urăsc! Nu e ţara iubitului meu. Nu e tărâmul fericirii. E închisoarea mea! E cuşca aurită în care mi s-au tăiat aripile.

E dragostea oare un lucru malefic, distrugător? Dragostea nu dărâmã regate, nu micşorează distanţele, nu trece peste tradiţii. Dragostea nu minte şi nu înşeală. Dragostea pur şi simplu... există! Şi atunci de ce îmi eviţi privirea, tată? De ce ţi-am pierdut preţuirea? De ce mă simt de "neatins" [13]?

Tată, mi-ai luat viaţa! Nu o ştii. De te uiţi la mine mai respir, mai merg, încă exist, dar eu sunt moartă. Tu mi-ai ucis zeul. Mi-ai răpit şi bucuria dansului. Dansatoarea ce plânge! Nu voi mai dansa niciodată! Nu mai pot dansa pentru el.

Nu înţeleg de ce nu am murit încă! Când inima ţi se frânge, ar trebui să mori. Dar mai e şi restul corpului tău... Aceste membre încăpăţânate nu înţeleg. Mecanismul perfect al acestui corp continuã să funcţioneze fără greşeală. De ce nu se opreşte? De ce nu înţelege? Totul s-a sfârşit... El a murit, dar aceste membre trădătoare încă îl mai doresc. Îl doresc pe el. Tânjesc după el!

Mamă Sfântă... de ce nu sunt moartă? Ce poate fi viaţa dacă nu îl am pe el lângă mine? Un mausoleu de piatră în care îmi e închisă inima, doar un vast rug în care fiecare flacără şerpuitoare, ucigătoare, a luat chipul lui. Un întins deşert în care sunt amăgitã cu iluzia sa. Iar nopţile sunt cele mai groaznice! Pentru că nopţile sunt făcute pentru a-i simţii prezenţa, pentru a-i auzi moliciunea glasului său, pentru a-mi arde buzele cu săruturile sale dulci.

Şi găsesc o linişte tulburătoare în asta pentru că îmi doresc să pierd totul. Nimic nu pare a mai avea vreo însemnătate pentru mine, vreo culoare, vreun miros ori gust... Te poţi sfârşii din dragoste? Cel mai mult tânjesc după moarte, tânjesc după eliberarea durerii de a trăi, pentru cã să bântui, pe veci, împărăţia coşmarelor alături de tine e mai plină de farmec, decât să-mi trăiesc restul vieţii lipsită de dragostea ta!