ŞAPTE (hiatus)

Îndoiala lui Iman

Cum de putuse fi atât de oarbã?! Ar fi trebuit sã-şi dea seama, totul fusese atât de limpede dar ea nu zãrise semnele la timp. Cât de clar îi revenea în minte, fiecare gest de-al lui acum, fiecare privire trãdãtoare ce cresta o nouã ranã, în inima ei. Ar fi trebuit sã ştiu! El nu o privise niciodatã astfel!...

Mâinile tinerei femei, alunecau cu pensula într-un dute-vino încontinuu pe suprafaţa uriaşă a pânzei de pe şevaletul din faţa sa, indiferentă la faptul că stropea cu vopsea în acest proces furibund al creaţiei, lucrurile din jur şi chiar şi pe sine însuşi.

Mâna îi muncea cu furie, fără a simţi oboseala şi de s-ar fi întâmplat să o priveşti de la depărtare, ai fi dedus din aceasta purtare şi încă pe bună dreptate, că ea picta în acest moment sub impulsul furiei, al mâniei răvăşitoare ce o măcina şi căreia îi găsise acest mod de exprimare, de exteriorizare.

Însă de te-ai fi apropriat de ea şi de ai fi reuşit să-i priveşti chipul, te-ai fi îngrozit pentru că ceea ce ţi se înfăţişa era un chip de o impasibilitate rece, accentuată de o pereche de ochi morţi şi goliţi de orice expresie.

Părea a fi un manechin complet lipsit de viaţă! Şi atunci cine era păpuşarul care-i controla mişcările? Ce geniu pusese stăpânire pe fiinţa sa?!... Dar păpuşarul nu părea a fi unul prea experimentat, deoarece la fel cum  coarda mult prea întinsă a viorii, plezneşte, la fel şi ceva în interiorul ei se rupse şi o făcu să se prăbuşească ostenită, la pământ, asemenea unei jucării stricate.

Deocamdată, primul act se încheiase. Păpuşarul pierduse controlul uneltei sale. Dar nu era cineva care să se piardă uşor cu firea. Acumulase destulă răbdare, de-a lungul atâtor milenii şi ştia că mai avea de aşteptat puţin, pentru ca ţelul său să fie, în sfârşit, atins.

Cum de putuse fi atât de oarbã?!

... Iman se apropriase pe nesimţite de odaia ce aparţinea copiilor regali care dădea înspre grădinile bogate în flori, cu pajişti frumos tunse şi cu ochiuri de apă în care se plimbau elegant păsările flamingo şi ascunsă după o coloană ce imita papirusul, îl urmărea pe Khayre cum se hârjonea cu Hatshepsu.

Khayre fiind mai înalt şi mult mai puternic desigur, avea un avantaj de care ştiuse să profite şi-l necăjea, în joacă, pe fiul său. Hatshepsu vroia să-l dovedească şi să pară supărat de nereuşita sa, dar chicotelile sale îl dădeau de gol: prea savura această înfrângere!

Iman surâse şi ea, nelăsându-se păcălită de fiul său. Adora să-l privească pe Khayre jucându-se cu copii săi! Motivul hârjonelii deveni în curând clar: Khayre încerca să-l înveţe senet [1] pe Hatshepsu iar el pierduse şi fusese astfel pedepsit. Tatăl şi fiul reîncepură jocul dar Hatshepsu nu era deloc atent, ci privea mereu distrat peste umărul său, înspre grădina dinspre care răzbăteau slab nişte râsete fericite.

Urmărindu-i căutătura, Iman observă că în grădină se jucau cu mingea Hetepheres şi Kheysha. Voia lor bună era atât de contagioasă, încât Khayre trebui să cedeze şi să-l lase pe băiat să li se alăture. Privind înspre sclava care se afla atât de aproape, de căutătura soţului său, şi ştiind că simpla ei vedere, putea să-i schimbe brusc dispoziţia şi să-l transforme în acel zeu mânios, de care chiar şi ea avea teamă, inima lui Iman se strânse pentru o clipă, cu teamă.

Sclava îi era dragă şi nespus de preţuită, deoarece copii o îndrăgeau nespus de mult iar priceperea ei în multe arte, era de neegalat. Îi devenise aproape indispensabilă şi nu ar fi vrut să sufere o altă pedeapsă cruntă, din partea soţului său.

Dar Khayre abia îşi aruncă ochii asupra ei, părând a-i fi complet indiferentă şi strânsoarea din dreptul inimii i se mai slăbii, când observă motivul pentru care Kheysha trecuse neobservată: purta o perucă minunat lucrată, pe care chiar ea o sfătuise să o poarte, pentru a ascunde culoarea părului ei, atât de detestată de soţul ei.

Khayre stătu o clipă locului, trăgând în piept parfumatul miros al florilor, cu ochii închişi şi având pe chip o expresie de linişte şi melancolie, pe care Iman nu i-o mai zărise nicicând. Iar ceea ce făcu după aceea, nu fu mai puţin surprinzător şi nemaivăzut până atunci, pentru ea: Khayre luă în mâini o liră şi începu să cânte la ea.

Melodia era atât de superbă şi de liniştitoare, atât de... dulce, încât ochii i se umplură fără voie de lacrimi. Niciodată nu bănuise că soţul ei, acest faraon măreţ, acest soldat iscusit avea şi astfel de talente! Iar Iman simţi că se îndrăgosteşte, din nou, de soţul ei şi sub imperiul acestor sentimente răvăşitoare vru să-şi facă simţită prezenţa, când un alt lucru uluitor o ţintui locului.

Sclava, atrasă şi ea de suavul cântec, îi părăsise pe copii jocului lor şi se apropriase aproape pe nesimţite de faraon, ce nu părea a o fi observat. Ca în transă, Kheysha dansa cu graţie sub îndrumarea lui, iar dansul venea ca o continuare perfectă şi armonioasă a ceea ce exprima el prin cântec.

Iman îi privea nespus de uimită. Ceva magic părea că se întâmplă între ei, ceva ce îi scăpa înţelegerii, ce-i înceţoşa mintea şi care o făcu să slobozească un icnet de surprindere, care-i trădă prezenţa.

Khayre se opri brusc din cântat iar Kheysha îşi încetă şi ea dansul. Magia fusese destrămată, iar senzaţia acea stranie dispăruse. Kheysha îşi prezentă omagiul, înclinându-se la pământ, iar Khayre îi veni în întâmpinare, cu un surâs blând.

- Iman, de când eşti aici? şi-i cuprinse obrajii palizi în mâini.

Lui Iman însă îi era frig. Copii veniră şi ei veseli în întâmpinarea ei, copleşind-o cu istorioarele lor, pe care ea abia le auzea. Cu teamă, căuta privirea soţului ei, dar el privea la soarele ce apunea în grădină, cu aceiaşi melancolie.

- Khayre, şopti ea, tu...

- Spune-mi Iman, zise el dintr-o dată întorcându-se spre ea cu acelaşi surâs blând şi afectuos, tu ai învăţat-o pe această sclavă, să-şi ascundă astfel părul?

- Am făcut-o pentru tine soţul meu, zise ea încet. Deci o recunoscuse în ciuda şiretlicului, la care apelase! Acum se temea de ceea ce era mai rău.

Însă expresia lui Khayre nu suferise nicio schimbare.

- Prostuţo, nu era nevoie să te îngrijorezi astfel! E adevărat, detest persoanele cu părul roşu dar dacă nu îmi înfrunt temerile, ce sunt eu atunci? Doar un om slab?! Aşa că această precauţie nu mai e necesară!

"Nu... Nu îmi surâde aşa de blând când eşti supărat pe mine! Prefer de mii de ori zeul mânios, decât acest zeu straniu, ce surâde blând şi rece..."

Cu un suspin dureros tânăra tresări în somn şi se trezi brusc. Uimită îşi descoperi ochii înlăcrimaţi. Visase ceva incredibil de dureros, dar despre ce fusese vorba în acel vis, nu îşi mai amintea deloc. Mintea îi părea golită. Atunci recunoscu cu surprindere plafonul spre care privea deja de câteva minute bune şi în stare de şoc se ridică pe jumătate şi realiză că adormise pe podeaua studioului său, în hainele în care călătorise şi care acum erau distruse, iremediabil, de vopsea.

Cu teamă, îşi cuprinse cu mâinile umerii tremurători: ce mi se întâmplă oare?!

__________________________________________

1. – Senet era un vechi joc egiptean de masă, un precursor al şahului din zilele noastre.

_________________________________________

Melodia ataşată (în mintea mea, care funcţionează cam bizar uneori :)) ) am văzut-o tot timpul ca "tema muzicală" a lui Khayre şi Kheysha. (şi Khayre cântând-o pe aceasta :))). am spus că e bizară mintea mea).

EDIT 2: Acum, am o întrebare pentru cine vrea să răspundă: 'Şapte' vi s-a părut dificil de urmărit? A fost destul evident, care erau reîncarnările lui Khayre, Iman, Rathofer şi Kheysha?

Mersi :).