ŞAPTE (hiatus)

6.1

1884.

Absenţa mea a fost asemenea iernii...[2]

Deschise ochii. A trebuit să clipească de câteva ori înainte ca ceaţa lăsată peste ochii săi să se dizolve, iar siluetele filiforme ce-i dansau în privire să capete formele concrete ale textului tipărit. Uimită, mai stărui încă câteva clipe cu ochii în sonetul shakespearean înainte de a se ridica într-un cot şi a studia cu atenţie volumul în care-şi băgase nasul atât de neprotocolar cu o seară în urmă, când o furase somnul în timp ce citea. Slobozii un mic oftat încordat.

Din fericire, cartea nu avusese prea mult de suferit, în afara unei file-două uşor îndoite. Cărţile erau nespus de preţioase pentru ea, încă de când Nana o învăţase să citească acum câţiva ani. A căutat în fiecare cotlon al casei după ele şi le-a devorat pe toate, fiind singura ei plăcere în nopţile lungi de iarnă când viscolul şuiera ameninţător, parcă plesnindu-le casa, şubrezind-o tot mai mult. Şi le adunase pe toate, în micuţa ei odaie de la mansardă, adăpostindu-le şi protejându-le de distrugerea ce o suferiseră alte surate d-ale lor, când fuseseră jertfite pentru încălzirea dărăpănăturii în care trăiau.

Arina Nikolaevna Ivanova[3] avea doar şapte ani şi totuşi putea deja judeca cu mintea unui adult în miniatură, că locuinţa lor se afla într-o tristă descompunere de când devenise ea conştientă de lucrurile din jur, dar probabil decăderea casei începuse cu mulţi ani înainte. Oricât încerca, Arina nu reuşea nicicum să-şi imagineze un timp în care "Casa Verde" - căci aşa se numea - arătase vreodată ca o gospodărie bine întreţinută şi înfloritoare, cu toate poveştile Nanei ce afirmau contrariul. Nana îi povestea deseori de vremuri demult apuse când Casa Verde fusese o casă nespus de arătoasă, vopsită în exterior cu un verde smarald şi cu minunate stucaturi, asemenea unei dantelării din gips, încadrată de porţi de fier ce străluceau argintii în lumina dimineţii. Casa unui maestru şlefuitor de pietre preţioase. O casă a bunăstării şi fericirii! Motivul tristului aspect dezolant al Casei Verde, cu pereţii săi scorojiţi, decoloraţi şi crăpaţi, prin care se infiltra perfid frigul, fie că era vară sau iarnă şi a unei aripi întregi dărâmate şi ruinate, asemenea unui dinte cariat, a gardului ruginit şi acoperit în întregime de iederă, era faptul că un mare şlefuitor de pietre preţioase cu o mână nesigură, nu mai avea nici o valoare.

În afara vântului ce şuiera prin crăpături, Arina mai putea distinge slab, chiţăitul şi hârşâitul şoriceilor prin lambriurile cu care fusese capitonată demult odaia. Erau găuri peste tot şi când începea teribilul spectacol al lăpăiturilor minuscule, Arina nu avea nici măcar o păpuşă, acel gardian necuvântător al tuturor copiilor mici şi speriaţi de pretutindeni. Aşa că tot ceea ce putea face era să-şi muşte buzele şi să strângă din ochi pe sub plapumă şi să se gândească la ceea ce a citit, să evadeze în alte lumi. Dar versul ce-i stăruia încă şi acum în minte, o întrista prea mult, fără a ştii măcar de ce şi nu-i oferea uitarea mult dorită. Salvarea îi venii când îşi aminti brusc că visase un tânăr cântând o melodie melancolică şi enigmatică şi care-i scăpa ţinerii de minte, la fel de diafan şi intangibil, asemenea unei pânze de păianjen, oricât încerca ea acum să prindă notele muzicale.

Când cocoşul cântă deja a cincea oară, Arina ştiu că nu-şi mai putea permite să zăbovească mult în pat şi se ridică. Ca să nu-i intre frigul în oase, fata ţopăi până la vasul din fontă de sub fereastra oblică şi cu o mişcare dibace a mâinii sparse pojghiţa subţire de gheaţă şi se spălă pe chip, braţe şi gât şi apoi se îmbrăcă cu rochia ei cenuşie, de zi cu zi, dintr-o stofă groasă şi aspră, îşi perie cu rapiditate buclele ei bogate şi rebele, pe care încerca mereu să le îmblânzească, împletindu-le într-o cosiţă.