ŞAPTE (hiatus)

4.4

Marius se plimba prin faţa prăvăliilor de pe strada principală, fãrã vreun scop anume, stăpânit de un freamăt interior. Când americanii anglofoni s-au stabilit în Louisiana, mai ales în susul râului, această stradă devenise locul de întâlnire al celor două culturi. Şi atunci nerăbdarea lui Marius fu răsplătită, când îl văzu pe Jace ieşind dintr-o tipografie, ţinând în mână o mapă din piele cafenie, frumos legată.

Acum că îl vedea mergând, Marius găsi că arãta şi mai impunător şi avea un pas hotărât, atletic, ce degaja o forţă interioară. Avea în el eleganţa unei feline.

Marius traversã strada venindu-i încet în întâmpinare. Jace se opri în dreptul său, privindu-l nesigur şi uşor surprins. Un surâs fin îi fluturã pe buze şi îşi puse mâna pe umărul lui.

- Deci eşti real băiete! zise el, bătându-l pe umeri. Cum te numeşti?

- Marius La Mothe, domnule Buchanan.

- Marius... da! îngână el, parcă cu încântare. Domnul Buchanan e tatăl meu, eu sunt Jace pentru tine. Hai înăuntru, să bem ceva... mă gândesc că vrei să vorbim!

Şi împingându-l uşor de la spate, pe surprinsul Marius, Jace îl conduse în cel mai apropriat local. Ceilalţi clienţi se întoarseră brusc la apariţia celor doi şi orice conversaţie încetă. Marius se simţi nespus de stingherit şi doar braţul ferm al lui Jace pe umărul său, îl opri din a nu se întoarce şi a ieşi.

- Băiete, un separeu te rog! comandã netulburat, Jace.

- Desigur domnule Jace, răspunse îndatoritor chelnerul, arătându-le drumul.

Conversaţiile reîncepură şi nimeni nu le mai acordã vreo atenţie. Cei doi furã conduşi spre un separeu retras şi Jace luã loc.

- Ce să fie, domnule Jace? Acelaşi meniu?

- Nu Gaston, nu mi-e foame. Adu-ne o sticlă cu cel mai bun vin de Bordeaux!

- Avem un excelent Cabernet Sauvignon [19], special pentru dumneavoastră!

Chelnerul plecă rapid şi Jace îşi aţinti din nou privirea asupra lui, stârnindu-i fiori.

- Ei, Marius, nu ai de gând să iei loc?

Marius îşi muşcă buza inferioară cu nervozitate.

- De ce... ai spus aia atunci? întrebă el.

Jace îl privi surprins preţ de o clipă şi apoi râse. Avea un râs plăcut, melodios, aproape contagios dar Marius se simţi brusc ruşinat de întrebarea sa ridicolă şi copilăroasă. Observă cu o uşoară încântare, că înfăţişarea sa nu mai degaja acea ferocitate latentă când râdea, iar ochii săi acum puternic luminaţi de lumina soarelui, căpătaseră o minunată nuanţã aurie.

- Iartă-mă Marius, nu am vrut să te jignesc atunci! Îmi d-au seama că nu am fost prea clar, dar aceste mâini – zise el cuprinzându-i-le brusc – nu sunt mâinile unui vânător, ale unui ucigaş!

Marius fu străbătut de un uşor fior de plăcere la atingerea mâinilor sale, dar continuă să-l privească în ochi, de teamă să nu se trădeze.

- Aceste mâini sunt ale unui virtuoso [20] !

Marius îl privi cu surprindere.

- Ia loc prietene, îl îndemna Jace, turnându-i vin în pahar. Probabil tu nu-ţi aminteşti, erai un copil atunci, dar ţi-am văzut un recital de-al tău [21] – mica senzaţie din Paris, parcă aşa ţi s-a spus! Aşa că vânătoarea şi armele... nu ţi se potrivesc deloc!

- Chiar deloc, zise Marius bând din vin şi râzând uşor. Cred că eram destul de necizelat pe atunci, mă miră că îţi aminteşti totuşi!

- Necizelat? E un diamant oare mai puţin preţios înainte de a fi şlefuit?! Nu e tot acelaşi diamant, nu are aceaşi tărie? Nu e cazul să te arăţi modest... piesa ce ai cântat-o, mi s-a spus după aceea, că este extrem de solicitantă pentru orice violonist, dar tu ai cântat-o cu lejeritatea unui copil ce se joacă!