Layla stãtea culcatã, pe dalele reci şi murdare ale temniţei sale. Privea fix, un punct invizibil, fãrã sã clipeascã. Nu vedea nimic în întunericul absolut ce o înconjura dar ea continua sã fixeze, obsedant, acel punct.
Nu mai plângea; lacrimile îi secaserã demult. Chipul ei era o mascã desãvârşitã a durerii şi disperãrii. Din privirea ei dispãruse orice strãlucire: pãrea a fi privirea absentã a unei nebune.
Mintea ei însã, îşi pãrãsise temniţa trupului şi zbura departe, de acest loc umed, rece şi puturos în care fusese închisã, departe spre un loc verde, luminos şi fericit. Spre un loc unde putea sã danseze veşnic pentru Cayetano.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu-l mai zãrise din acea zi fatidicã şi nu ştia nimic de soarta lui. Implorase la început pe toţi sã-i spunã ce se întâmplase cu el. Dar rugãminţile ei furã în van. Iar apoi ea încetã sã mai întrebe.
Singura amintire ce-i mai rãmãsese şi pe care nimeni nu i-o putea lua era aceea a chipului lui, fericit, din acea dupã-amiazã de la ruine. În acel moment, ea îşi ignorase inima, care încercase sã-i spunã cã-l vedea pentru ultima oarã. Regretele veniserã, dar o pãrãsiserã şi ele.
Inima ei simţea... nu, ŞTIA, cã el îi era prin preajmã cu gândul şi cã în curând, avea sã-l revadã.
Amintirea ultimelor zile era un coşmar infernal, iar uneori în toiul nopţii – deşi nu mai ştia cu siguranţã de era zi ori noapte – se trezea cu nebunescul gând cã totul fusese doar un vis urât şi în curând avea sã se trezeascã. Dar imediat îşi amintea cã totuşi aceasta era realitatea.
Layla fãcu prima mişcare dupã câteva ore. Datoritã faptului cã, în primele zile ale detenţiei sale, scrijelise toţi pereţii cu numele lui Cayetano, temnicierul [38] decise să nu i se mai dãdea mâncare gãtitã, dacã acele lãturi puteau fi numite mâncare, ci doar o pâine uscatã şi mucegãitã.
Dar Layla nu se atinse de ea. Faptul cã refuzase sã mănânce, fu folosit împotriva ei şi la simulacrul de proces ce urmase, ca semne clare cã era în cârdãşie cu Diavolul.
Îşi amintea cu o dureroasă exactitate, cum intrase în sala aceea rece şi întunecată, în strigătele nuncio-ului [39], în lanţuri, asemenea unui criminal primejdios şi cum a fost împinsă fără menajamente în boxa acuzaţilor. Nici măcar nu-şi mai simţea rănile provocate de cătuşile cele grele. Toţi membrii Tribunalui Inchizitoral o măsurară cu răceală din priviri - cei doi inchizitori, calificador-ul [40], judecătorul [41] şi fiscal-ul [42], dar cei care-i produseră fiori pe şira spinării fură cele două figuri auxiliare, care stăteau deoparte de podiumul de unde prezidau procesul membrii Tribunalului, cei doi călugări dominicani care erau colaboratori ai Inchiziţiei. În ochii lor, ea îşi putea citii deja sentinţa.
Veniserã mulţi martori mincinoşi, oameni pe care ea nu-i vãzuse niciodatã şi care declararã multe lucruri împotriva ei, fiind acuzatã de producerea multor fatalitãţi şi lucruri incredibile. Îi putea vedea pe cei trei secretari [43] ai Curţii cum notau cu febrilitate, fiecare lucru declarat. Layla, în tot acest timp, stãtu dreaptã şi mândrã în boxa acuzaţilor, rãspunzând cu tãcerea la injuriile aduse. Tãcerea şi atitudinea ei impresionã pe mulţi.
