ŞAPTE (hiatus)

5.5

NAJARA'S POV

Shane... E un vis? Mamă Sfântă, e adevărat? Nu am murit? Ochii lui... Îmi evită privirea, de parcă nu m-ar recunoaşte, de parcă aş fi fost întinatã.

Dar am fost întinatã!... Acest corp, ce i-a jurat doar lui credinţã, i-a aparţinut altuia, eu am trădat sentimentul ce i l-am purtat. Am fost slabă când ar fi trebuit să fiu puternică, când ar fi trebuit să am credinţă.

Shane... el mi-a avut trupul, dar nu şi sufletul! Te rog, priveşte-mă în ochi, dă-mi un semn! Tu m-ai cunoscut aşa cum am fost, acum multă vreme. Acea persoană nu a dispărut. Ea e încă aici!

Mâna lui, pe sub masă... Acest simplu gest, mi-a trimis fiori plăcuţi de căldură în întreg corpul. Acea scurtă, dulce clipă, a fost de ajuns pentru a mă asigura că mă recunoscuse şi el.

Nu mă ura, nu mă dispreţuia şi inima mi se eliberă pe dată, din strânsoarea dureroasă în care fusese încinsă. Ah, acum îţi înţeleg reţinerea, o văd în persoana ce îţi atinge uneori braţul cu afecţiune. Cât o invidiez!... Aş da totul să fiu în pielea ei acum. Ah, Shane... câţi ani pierduţi, câte şanse ratate, ce viaţă irosită... Văd acum, atât de clar, cum au complotat cu toţii, împotriva noastră! Nu mai am putere nici măcar să-i mai urăsc, pentru răul care ni l-au făcut... Aş fi putut fi eu în locul EI. Ai fi putut fi tu în locul LUI.

Ochii tăi îmi spun tot ce gura ta nu poate rosti. De ce revederea noastră trebuie să aibă atâţia martori?... Doar ultimii ani în care am învăţat să-mi disimulez sentimentele, mă ajută acum să fac faţă frustrării ce o resimt, că nu-ţi pot fi aproape. Da, înţeleg totul, Shane! Privirea ta asupra mea e la fel ca pe vremuri. Shane... Shane... Shane... numele acesta e ca o rugă sfântă pentru mine! L-am rostit de atâtea ori printre suspine, în siguranţa camerei mele şi a orelor târzii ale nopţii, iar acum, când în sfârşit aş putea vorbii fără teamă şi fără ocolişuri, tot nu o pot face! Mă tem. Mă tem că simplul fapt de a-ţi spune pe nume, mi-ar trăda întregile mele simţăminte. Îmi vine tot mai greu să-mi stăpânesc imboldul de a te privii fără-ncetare, de a te atinge, de a-mi reamintii cum se simte pielea ta.

Ceilalţi râd, vorbesc, neştiutori la drama mea. Oh, de m-ai fi lipsit de această iubire ce mă susţinuse o viaţă întreagă, care mă încălzise când mă uram, care îmi permisese să exist, mi-ai fi dat o lovitură fatală! Rana era deja acolo. Adânc înfiptă în inima mea. Muream din cauza acesteia, la fel ca în ziua în care m-am scufundat în iaz după el şi şi-a aţintit privirea sa chihlimbarie, asupra mea.

Petrecerea e în toi, iar eu îmi duc mâinile la piept. Pare că îmi este frig, dar în realitate îmi ating medalionul, în care am închis acum mulţi ani, o comoară preţioasă. Nimeni nu se uită la mine, toţi sunt încântaţi de spectacolul oferit de soţul meu, prinşi în discuţiile lor mărunte, lipsite de sens mie.

Ochii lui. Sunt ca o rază de soare ce arde totul în calea sa. Inclusiv inima mea. El ştie ce adăposteşte medalionul! E secretul nostru. Privirea mi se împăienjeneşte.

Fug. Fug pe coridoarele întunecate şi pustii ale temniţei mele.

Shane, aici domneşte frigul morţii!... Cum de nu am observat asta până acum? Braţele tale... au aceeaşi pasiune ca pe vremuri. Sărutul tău e la fel de răvăşitor! Da, sărută-mă din nou, dă-mi buzele tale, sunt dependentă de ele... reaminteşte-mi! Mirosul tău e acelaşi, în ciuda tuturor acelor ani pierduţi, care au trecut peste noi. Vino, vino în odaia mea... nimeni nu va observa, toţi sunt la petrecere. Trebuie să ducem la bun sfârşit, legământul pe care nu l-am făcut atunci şi pe care l-am regretat veşnic. Am aşteptat prea mult! Te vreau... patima aceasta îmi arde trupul, ne arde pe amândoi, dar vai!... Cât de sublim e să arzi astfel!