Finally mine

Capitolul 2

Ava

"Dumnezeule! Acest bărbat!" își zise Ava mergând cu pași rapizi spre ușă, privirea lui încă arzându-i spatele, sfredelind-o până în străfunduri.
În momentul când ajunse la ușă și apucă clanța ușii, ușurarea o cuprinse.  Cu privirea încețoșată, mintea goală de orice gând, ieși întru-un final din acea încăpere.
După ce se convinse că a scăpat  de privirea lui, Ava se rezemă de primul perete care îl găsi la îndemână, acordând-uși câteva minute ca să își revină și pentru a își potoli  bătăile inimii, care părea că îi va sparge în orice clipă pieptul.

Ochii ăia verzi o priviră atât de pătrunzător, încât o trecură fiorii și zidurile construite în jurul sufletului ei acum doi ani căzură cu o ușurință care o speria, cutremurând-o. Bărbatul o tulbura cum nu o făcuse nimeni.

Niciodată nu simți o astfel de atracție față de un bărbat, nici față de Eric, prima ei dragoste.
"Eric", rosti  ea cu durere în glas, și amintirile de acum doi ani  o năvăliră nemiloase:

- Mamă! Te rog! Trebuie să mă crezi, zise fata printre hohotele de plâns care zguduiau trupul ei firav.

-Ești o nerușinată! Să nu te mai văd în casa mea niciodată! Ai înțeles? țipă femeia.

-Să pleci chiar acum! Să nu îmi apari niciodată în fața ochilor. Uită și de universitate, nu vei vedea un ban mai mult de la mine. Mulțumește-mi că nu îți cer bani înapoi , pe care ți-am dat pentru acest an. Să îți strângi lucrurile și să pleci, chiar acum.

-De ce mamă? întrebă fata printre hohotele de plâns. Am încercat să mă apăr de el  și atât, doar el este singurul vinovat aici. Chiar dacă a fost iubitul meu, acum doar îl urăsc, zise fata plîngând în hohote amare, părul ei negru și mătăsos stătea ca o pierdea acoperindu-i fața.

-Mamă! Te rog! spuse fata cu fața plină de lacrimi. Doar ascultă-mă...

-Ești o nemernică nerecunoscătoare! strigă femeia.

Cu fața cenușie de furie femeia se apropiase de tânără și o lovi cu o palmă peste față, atât de tare încât capul fetei zbură într-o parte,  iar sunetul loviturii răsună în încăpere.

Ava se clătină câțiva pași, lacrimile țâșniră  din ochii ei, gemând de durere își duse mâna la obrazul lovit, care se înroși de îndată.

-Nu! Te rog mamă! ascultă-mă...doar  atât reuși să zică fiind întreruptă de o altă lovitură pe față.

-Ești o nerușinată! Ai fost adoptată și primită în  sânul familiei. Te-am crescut ca pe propriul meu copil, și tu cum mă răsplătești, seduci logodnicul surorii tale cu o noapte înainte de nunta lor, l-ai atras în mrejele tale, ce ai dorit să obții astfel?

Femeia o privea cu o ură fățișă, Ava se cutremură, de ceea ce vedea în ochi mamei sale vitrege. Fata scutură dureros din cap la acuzația mamei sale vitrege.

-Mamă! Nu acesta este adevărul! murmură ea. Eric ma atacat! Am încercat doar să mă apar.

-Mincinoaso!

Ava se crispă de îndată auzind vocea surorii sale, se întoarse  încet spre ea, și o privi printre șuvițele căzute de păr.

Isabella arăta minunat în rochia ei roză scurtă. Era ca o păpușă, blondă cu ochi enormi albaștri, înaltă, suplă și grațioasă. Apăruse răzbunătoare în cadrul ușii manifestând o răceală enormă cu fața schimonosită de furie.

Ava întotdeauna sa simțit inferioara surorii sale, chiar și acum se simțea astfel. Tânăra avea ochi de un albastru spălăcit. Părul ei era negru, foarte des și neascultător, picioarele prea scurte, gura mare, buzele prea pline,  formele prea mari, încă din copilărie a avut parte de replici dureroase la adresa ei din cauza înfățișări sale.