Finally mine

Capitolul 15

Ava

Soarele ieșea după nori, se aștepta o zi frumoasă, dar nici soarele, nici marea nu aveau putere să lecuiască sufletul Avei, care suferea enorm.

Întreaga ființă a sa sângera încă de când plecase în fugă din Londra, acum o lună. Nici nopțile și nici zilele nu avea alinare. Greutatea trădării era exagerat de mare, apăsa prea mult sufletul ei și așa distrus.

Timp de o lună slăbise mult. Femeia care radia de sănătate și fericire era acum înlocuită de o femeie slabă, palidă, cu ochi goi, în care nu se reflecta nimic. Deseori, când se privea în oglindă, își amintea de prima lor seară împreună. Își amintea cu lacrimi în ochi de clipa când se privi atunci în oglindă. Cum arăta atunci și cum arăta acum?

Femeia din oglindă de-acum își pierduse dorința de a trăi, doar copilul din ea o mai ținea în viață. Copilul era singurul imbold pentru care se scula în fiecare dimineață din pat.

Datorită mătușii Emmei, Marta, care era o femeie în vârstă, Ava avea o slujbă și un acoperiș deasupra capului. Întotdeauna și-a dorit să locuiască pe malul mării, acum își îndeplinise visul, chiar dacă în astfel de circumstanțe triste. Lucra bucătar la un restaurant și locuia în casa mătușii Emmei. Speră că, în viitorul apropiat, își va permite o locuință numai pentru ea și copilul ei.

Marta îi oferise o odaie din casa ei. Odaia era micuță, luminoasă, cu mobilă simplă, doar un pat, un dulap și o măsuță, iar geamul era orientat spre mare. Ava era foarte mulțumită de odaia sa, dar era conștientă că, odată cu apariția copilului, va fi nevoită să își caute altă locuință, fiindcă odaia era prea mică pentru un copil. Cu toate acestea, iubea această odaie, mai ales îndrăgise enorm priveliștea de la geam.

În ultimul timp, și-a făcut un obicei să stea la geam în fiecare seară, după ziua de muncă grea, și să privească marea. Locuind într-o metropolă toată viața, fără a vedea marea vreodată, acum savura din plin marea. Când o privea, se simțea mai bine, liniștea o cuprindea și, doar pentru câteva secunde, uita de durerea dinăuntrul sufletului ei. Copilașului, pesemne, că tot îi plăcea marea, căci de fiecare dată când Ava privea marea, el lovea cu piciorușele. Ava nu își imaginase vreodată că va iubi pe cineva atât de profund cum își iubea bebelușul. Pentru el se simțea în stare de orice și doar pentru el viețuia.

Ava era foarte recunoscătoare Martei pentru că nu punea întrebări despre situația ei jalnică, fiindcă nu dorea să își răscolească sufletul și să scoată la iveală amintiri dureroase pe care și le ascunsese undeva în adâncul sufletului.

Cu Emma vorbea deseori. După ce ea plecase din Londra, la scurt timp, prietena ei se concediase și ea. Acum avea jobul de secretară la o companie mică. Ava era fericită pentru ea, îi ducea dorul, spera că într-o zi se vor revedea.

Munca de bucătar o epuiza enorm, stătea în picioare mai mult de 10 ore, dar nu se plânse niciodată. Avea nevoie de bani, căci în câteva luni se va naște copilul ei. Pentru el îndura toate acestea.

La restaurant muncea din greu până la epuizare, spera că prin muncă îl va putea uita pe el.

Din când în când îl vedea pe coperta unui ziar cu soția sa frumoasă și elegantă la braț. Împreună erau un cuplu frumos, iar publicul îi iubea. De fiecare dată, la vederea lor, junghiul geloziei o măcina.

Într-un mod straniu, nu era geloasă că bărbatul pe care îl iubea, da, îl iubea încă, își văzuse de viața lui. O durea enorm adevărul crunt: a fost folosită fără niciun regret și aruncată într-o parte. Chiar și colegii ei de muncă din restaurant au remarcat comportamentul ei straniu la vederea lor, căci de fiecare dată când imaginea lui sau a soției apărea la știri, Ava se închidea în sine, în carapacea ei, în acea zi și nu vorbea cu nimeni.

Cu timpul, durerea sa se estompă, a început să devină mai indiferentă la vederea lor. Acolo, undeva, în interior, durerea era încă vie, dar ea reuși cumva să și-o înăbușe. Alesese să trăiască cu această durere toată viața. Peste ani, durerea se va micșora, dar nu va dispărea niciodată. Făcea parte din ea.

Colegii de la restaurantul la care muncea se mirau de schimbarea ei. Chiar reușiră de multe ori să facă remarci la adresa cuplului. Ava nu schiță nicio emoție pe fața ei, își punea de fiecare dată masca indiferenței, pe când sufletul sângera enorm.

Odată cu venirea toamnei, timpul se răci, frunzele se îngălbeniră, căzând rând pe rând pe pământul rece. Afară era vreme rea, ca și în sufletul Avei. Singurele clipe fericite pentru ea erau clipele când simțea loviturile bebelușului. Burta ei deveni mai proeminentă, doar o lună o mai despărțea de întâlnirea cu bebelușul ei. Copilul se dezvolta bine, pe când mama lui pierdea în greutate, chiar dacă era în trimestrul trei de sarcină. Doctorii se mirau că copilul se dezvolta bine în astfel de condiții.

Datorită slujbei de bucătar, reuși să își pună câțiva bani deoparte și începuse să își caute o locuință pentru ea și pentru bebelușul ei. Marta a insistat ca ea să rămână în casa ei, dar ea a refuzat-o ferm, fiindcă nu vroia să o strâmteze în propria ei casă. Din păcate, nu reuși să pună decât câțiva bănuți deoparte, care nu erau suficienți pentru închirierea unei locuințe cât de cât confortabile pentru ea și copil.

Noroc de proprietarii restaurantului, Ana și George Smith, un cuplu cu inima mare, care, când au aflat în ce situație se afla, i-au propus să îi închirieze apartamentul deasupra restaurantului la un preț simbolic. Ava a acceptat de îndată, fiindcă știa că aceasta era singura oportunitate pentru ea.

Apartamentul avea doar un mic dormitor, living și bucătărie. Totul se afla într-o stare jalnică, fiindcă acolo nu locuise nimeni o bună perioadă de timp, dar, timp de câteva săptămâni, Ava reușise singură să îl renoveze cu puțin efort. Reuși să facă din el o locuință caldă, găsi chiar și un leagăn la un târg de vechituri pe care l-a vopsit singură.

Zilele treceau, ziua când, în sfârșit, își va ține bebelușul în brațe se apropia. Fetiță sau băiețel, Ava nu cunoștea, deoarece ceruse doctorului să nu-i spună. Dorea să fie o surpriză pentru ea, căci, indiferent de sexul bebelușului, îl iubea enorm. Era comoara ei neprețuită.

Spera că, în momentul când își va ține copilul în brațe, va reuși să lase în urmă toată durerea acumulată pe parcursul vieții sale. În sfârșit, va avea pe cineva aproape de ea pentru totdeauna, care nu o va părăsi cu ușurință, cum făcuseră alții.