Finally mine

Capitolul 15

Ava

Soarele ieșea după nori, se aștepta o zi frumoasă, dar nici soarele, nici marea nu aveau putere să lecuiască sufletul Avei, care suferea enorm.
Întreaga ființa a sa sângera încă de când plecase în fugă din Londra acum o lună. Nici nopțile și nici zilele nu avea alinare. Greutatea trădării era exagerat de mare, apăsa prea mult sufletul ei și așa distrus.
Timp de o lună slăbise mult,  femeia care radia de sănătate și fericire era acum înlocuită de o femeie slabă, palidă,  cu ochi goi în care nu se reflecta nimic. Deseori când se privea în oglindă își amintea de prima lor seară împreună. Își amintea cu lacrimi în ochi de clipa când se privi atunci în oglindă. Cum arăta atunci și cum arată acum?
Femeia din oglindă de-acum își pierduse dorința de a trăi, doar copilul din ea o mai ținea în viață. Copilul era singurul imbold pentru care se scula în fiecare dimineață din pat.

Datorită mătușii Emmei, Marta care era o femeie în vârstă, Ava avea o slujbă și un acoperiș deasupra capului, întotdeauna și-a dorit să locuiască pe malul mării, acuma și-a îndeplinit  visul,  chiar dacă în astfel de circumstanțe triste, lucra bucătar la un restaurant și locuia în casa mătușii Emmei , spera că în viitorul apropiat își va permite o locuință numai  pentru ea și copilul ei.

Marta îi oferise o odaie din casa ei , odaia era micuță, luminoasă, cu mobilă simplă, doar un pat, un dulap și o măsuță, iar geamul era orientat spre mare, Ava era foarte mulțumită de odaia sa, dar era conștientă că odată cu apariția copilului va fi nevoită să își caute altă locuință, fiindcă odaia era prea mică pentru un copil, cu toate acestea iubea această odaie, mai ales a îndrăgit enorm priveliștea de la geam.

În ultimul timp și-a făcut un obicei să stea la geam în fiecare seară după ziua de muncă grea și să privească marea, locuind într-o metropolă toată viața fără a vedea marea vreodată, acuma savura din plin marea, când o privea se simțea mai bine, liniștea o cuprindea și doar pentru câteva secunde uita de durerea din înăuntrul sufletului ei. Copilașului pesemne că tot îi plăcea marea, căci de fiecare dată când Ava privea marea el lovea cu picioruțele. Ava nu își imaginase vreodată că va iubi pe cineva atăt de profund cum își iubește bebelușul, pentru el se simțea în stare de orice, și doar pentru el viețuia.

Ava era foarte recunoscătoare Martei pentru că nu punea întrebări despre situația ei jalnică, fiindcă nu dorea să își răscolească sufletul, și să scoată la iveală amintiri dureroase pe care și le ascunse undeva în adâncul sufletului.
Cu Emma vorbea deseori, după ce ea plecase din Londra, la scurt timp  prietena ei se concediase și ea, acum avea jobul de secretară la o companie mică, Ava era fericită pentru ea, îi ducea dorul, spera că într-o zi se vor revedea.

Munca de bucătar o epuiza enorm, stătea în picioare mai mult de  10 ore, dar nu se plânse niciodată, avea nevoie de bani, căci în câteva luni se va naște copilul ei, pentru el îndura toate acestea.
La restaurant muncea din greu până la epuizare, spera că prin munca îl va putea uita pe El.

Din când în când îl vedea pe coperta unui ziar cu soția sa frumoasă și elegantă la braț. Împreună erau un cuplu frumos, iar publicul îi iubea, de fiecare dată la vederea lor junghiul geloziei o măcina.

Întru-n mod straniu, nu era geloasă că bărbatul pe care îl iubea, da îl iubea încă, își văzuse de viața lui. O durea enorm adevărul crunt: a fost folosită fără nici un regret și aruncată într-o parte. Chiar și colegii ei de muncă din restaurant au remarcat comportamentul ei straniu la vederea lor, căci de fiecare dată când imaginea lui sau al soției apărea la știri, Ava se închidea în sine în carapacea ei în acea zi și nu vorbea cu nimeni.

Cu timpul durerea sa estompat, a început să devină mai  indiferentă la vederea lor. Acolo, undeva, în interiorul durerea era încă vie, dar ea reuși cumva să și-o înăbușe. Alesese să trăiască cu durerea această toată viața. Peste ani durerea se va micșora dar nu va dispărea niciodată. Făcea parte din ea.

Colegii de la restaurantul la care muncea,  se mirau de schimbarea ei. Chiar reușiră de multe ori să facă remărci la adresa cuplului. Ava nu schiță nici o emoție pe fața ei, își punea de fiecare dată masca indiferenței, pe când sufletul sângera enorm.

Odată cu venirea toamnei, timpul se răci, frunzele se îngălbeniră căzând rând pe rând pe pământul rece. Afară era vreme rea ca și în sufletul Avei. Singurele clipe  fericite pentru ea erau clipele când simțea loviturile  bebelușului. Burta ei deveni mai proeminentă, doar o lună o mai despărțea de întâlnirea cu bebelușul ei. Copilul se dezvolta bine, pe când mama lui pierdea în greutate chiar dacă era în trimestrul trei de sarcină, doctorii se mirau că copilul se dezvolta bine în astfel de condiții. Datorită slujbei de bucătar, reuși să își pună câțiva bani deoparte, și începuse să își caute o locuință pentru ea și pentru bebelușul ei, Marta a insistat ca ea să rămână în casa ei, dar ea  a refuzat-o ferm fiindcă nu vroia ca să o strâmteze în propria ei casă, dar din păcate nu reuși să pună doar câțiva bănuți deoparte care nu erau suficienți pentru încheierea unei locuințe cât de cât confortabilă pentru ea și copil. Noroc de proprietarii restaurantului Ana și George Smith un cuplu cu inima mare, care când au aflat în ce situație se afla iau propus să îi închirieze apartamentul deasupra restaurantului la un preț simbolic, Ava a acceptat de îndată fiindcă știa că aceasta este singura oportunitate pentru ea.

Apartamentul  avea doar un mic dormitor, living și bucătărie, totul se afla într-o stare jalnică fiindcă acolo nu locuise nimeni o bună perioadă de timp, dar timp de câteva săptămâni Ava  reușise singură să îl renoveze cu puțin efort, reuși să facă din el o locuință caldă , găsi chiar și un leagăn la un târg de vechituri pe care la vopsit singură.

Zilele treceau , ziua când în sfârșit își va ține bebelușul în brațe se apropia, fetiță sau băiețel Ava  nu cunoștea, deoarece ceruse doctorului să nu-i spună, dorea să fie o surpriză pentru ea, căci indiferent de sexul bebelușului îl iubea enorm, era comoara ei neprețuită.
Spera că în momentul când își va ține copilul în brațe, va reuși să lase în urmă toată durerea acumulată pe parcursul vieții sale. În sfârșit, va avea pe cineva aproape de ea pentru totdeauna, care nu o va părăsi cu ușurință cum făcuse alții.